Despre moarte, povestire în 3D

Uliţa ce  urcă pieptul dealului pare pustie. Deşi a fost la toţi morţii, stând într-un colţ să analizeze cum au venit îmbrăcaţi oamenii, ce vorbe spun ai casei, cum îl bocesc copiii, iar la momentul potrivit a tras giulgiul să vadă dacă sunt făcuţi pantofii mortului şi dacă sunt noi, pe ea au încuiat-o două nopţii, fiindcă nu s-a obosit nimeni străin să piardă ultimele orele de somn stând în cameră cu un cadavru care a început să miroasă.

Astăzi s-a înnorat. Cancerul a chinuit-o atât de tare, încât nu cred că-i pare rău, după cum se spune, dar vine toamna cea nemiloasă, cu ceaţă, cu ploi, cu frunze uscate...Ea pleacă spre necunoscut.

-          Nu-mi plângeţi de milă! Toată viaţa am fost condamnată la locul de muncă, în sfârşit am şi eu vacanţă! Vacă, grădini, 60 de păsări, casa curată, nu se ţin aşa uşor la 71 de ani! Am crescut copilul alteia pentru care m-am sacrificat, iar el spunea ieri tuturor că nu las nimic în urmă. Păcat că nu vreţi să mă auziţi!

O mână de oameni se adună pentru înmormântare. Patru coroane din plastic, una din crizanteme zdrenţuite, o mână de flori. În curte stau 20 de oameni, ea singură pe masă, în cameră.

-          Vezi? Spuneai de mine că mă duceam să spionez la morţi, dar tu, scriitoarea lui Peşte, ce faci? Îmi numeri coroanele şi oamenii care au venit să mă ducă la groapă, de parcă asta m-ar interesa pe mine acum...Aşa, oameni buni! Înfigeţi mâna în biscuiţi săraţi, mâncaţi fursecuri, beţi, că nu vă costă nimic! Uitaţi-vă bine la leşul acesta care miroase îngrozitor şi care m-a chinuit până în ultima clipă! Şi voi veţi ajunge la fel. Mă arătaţi cu degetul că mai intram şi eu pe vâlcele cu Neluţu când lucram la colectiv. Bărbatul meu nu avea nicio pretenţie, iar voi m-aţi fi dat afară din comună dacă aţi fi putut. Ruşine să vă fie! Toţi faceţi la fel, dar vă ascundeţi, lupi moralişti! V-aţi uitat în toate părţile să nu vă vadă nimeni când intraţi cu cineva străin într-un loc, iar pe mine mă sfâşiaţi fiindcă am fost mai puţin prevăzătoare!

Marcel anunţă că doreşte să  citească un necrolog. Un bătrânel uscat şi mic la minte, cere să vadă el ce a scris despre moartă:

-          Nu se cade să o lăudăm excesiv, nici să spunem lucruri neadevărate, că lumea ştie, spune important în timp ce îşi aşază ochelarii pe nas!

-          Am o poftă nebună să te dau afară din curte, chiar dacă aţi venit puţini şi vă va număra lumea pe drum! Nici moartă nu vrei să fiu lăudată, măi papă-lapte? După umila ta părere, Dumnezeu mă aruncă în fundul Iadului acum. Ce să-ţi spus! Aşa înţelepciune mai rar, mă mir că nu-ţi face capul explozie!

În curte, îmbrăcată în doliu marţial intră Nora, nepoata care lucrează în Italia. I-a trimis ieri o coroană, iar astăzi a trecut şi i-a dat grijă sorei mari să nu mai vină cu capul descoperit la mort, că o bârfeşte lumea. Muncă în zadar, deoarece încăpăţânata nu stătuse degeaba cu bigudiurile în cap.

-          Ai venit, neruşinato?Ia-ţi dracului coroana înapoi, că mi-ai făcut numai rele! Ţi s-a părut că stăpânesc o grădină prea mare şi m-ai dat în judecată intrând în spatele casei peste mine, deşi de patru ani partea ta de teren a rămas nelucrată. Am vechime la tribunal din cauza ta. De ce nu mă aude nimeni? De ce nu iese piaza asta rea din curtea mea? Costel mă plânge sincer, în hohote. Nu mai are la cine se împrumuta. El şi cei care m-au ajutat la muncă plâng mai mult decât băiatul meu vitreg! Şi ăştia întârzie. Vreau să mă văd mai repede în pământ lângă omul meu. Eu l-am îngrijit, iar dacă m-am iubit cu altul nu s-a făcut gaură în cer. Bine că se vor îmbarca toţi în maşini, să nu se mai uite tot satul la câţiva bărzăuni care vin după mine! Ruşine, ruşine să le fie! La câţi morţi am fost eu! A, cei după care am fost au murit! Acum îmi dau seama. La înmormântare nu este ca la nuntă! Până la urmă, înmormântarea tot se va face!

A sosit timpul. Oamenii importanţi au venit, moarta va fi scoasă pe masă în curte, se va face slujba, apoi plecarea spre cele veşnice. Băiatul plânge cu sughiţuri. Cineva spune să se aducă oţetul.

-          Nu vă alarmaţi, oameni buni, că nu leşină! Păcat că nu mai are cine-i creşte porcul şi viţelul, iar găinile şi raţele va trebui să le taie! Lixandre, mamă, nu juca teatru prost! Până acum ai glumit cu oamenii, ai mâncat cu ei...Dacă mă uit bine, eu plec pe ultimul drum înconjurată de străin. Rudele mele nu au fost anunţate sau nu au vrut să vină!

-          Oameni buni, puneţi-i capacul, spune sora cea mare a Norei!

-          Mulţumesc! Te-ai gândit bine, dragă şi-aşa au spus toţi că sunt de nerecunoscut, slabă, verde, cu nasul mare şi miros îngrozitor. Dar sufletului meu nu-i puteţi pune capacul. Bine că ai încetat, Lixandre că erai penibil! Costele, vezi că ai probleme, ai plâns prea mult, ajunge! Nu am mai avut timp să-ţi las ceva, deşi văd acum că ai fi meritat. Doar tu mângâi capacul rece şi lucios şi vorbeşti cu mine! Eu zic să plecăm, oameni buni! Vă rog să nu claxonaţi prea mult, că nu-mi place circul, fie el chiar şi la înmormântare. Până la urmă este mai bine să pleci discret. Într-un sfert de oră suntem la cimitir, în altul va fi pământ peste mine! Marcele, a fost frumos necrologul. Te-ai descurcat mai bine ca pastorul care a vorbit despre rugăciune la înmormântare. Drept   este că ai alergat mult pentru mine şi îţi mulţumesc. Sper ca şi la înmormântarea ta să fie cineva activ şi energic...Eşti un tată bun, şi pentru copilul tău şi pentru copilul altuia, pe care-l creşti! Ţi-a făcut mai multe probleme copilul cel străin, iar tu ai grijă mare şi de copii lui acum. Când se îmbolnăvesc îi duci cu maşina la spital, le iei medicamente din banii tăi, îi aprovizionezi cu tot ce le trebuie. Oameni buni, iubiţi, distraţi-vă, faceţi ordine în viaţă, că moartea tot vine! Nici haine elegante nu am avut, nici de plimbat nu m-am plimbat, am muncit ca robul pe dealurile astea!

-          Nu i-am făcut niciun pod din scânduri mamei, îi explică Lixandru unei bătrâne.

-          La ce-mi trebuie pod? Am intrat deja în putrefacţie. Vreau să plecaţi acasă şi să mă lăsaţi liniştită!

-          Uitaţi-vă, lume bună, pantofii lui tata sunt întregi şi fâşii din costumul de haine! Dinţii la fel.

-          Măi, Lixandre, dantura lui bună stă în pământ, iar eu am dat o căciulă de bani şi am stat ore întregi să mă chinuiască dentistul, să am şi eu dinţi, spune Marcel. Dreptate-i asta?

-          Vedeţi, lume bună, lui tată-su i-a făcut pod din scânduri de stejar, iar mie nu! Tot mamă vitregă mă consideră şi în ultimul ceas. Dar nu are importanţă. Nu vă faceţi pod! Este oribil să găseşti crâmpeie dintr-un om, să nu putrezească omogen! Nu vreau să mai găsiţi nimic din trupul meu! Bateţi capacul în cuie! Sufletul a scăpat, a zburat, s-a mântuit.

-          Măcar de-şi mântuia sufletul, spune cel care a cenzurat necrologul. Dar a făcut de toate şi nu cred că o primeşte Dumnezeu!

-          Măi, nenorocitule, ce păcat că nu pot să mai scot limba la tine şi să-ţi arăt un semn! Ce-ţi pasă ţie ce am făcut şi cum am trăit? De ce te bagi între mine şi Dumnezeu? Hai, Costele, fii bărbat! Nu poţi să stai toată noaptea cu mine. Îmi pare rău că nu am nimic să-ţi dau! Ai fi meritat să-ţi dau tot ce am avut, că tu m-ai plâns sincer! Ce muzică sinistră! Bolovani peste cutia din lemn, într-o groapă...Vă mulţumesc că aţi venit, oameni buni! Sper că aţi învăţat de la mine lecţia vieţii, că nu vă veţi irosi clipele efemere de fericire, că vă veţi uita în toate părţile când intraţi cu un bărbat străin pe vâlcele şi că nu vă veţi băga niciodată între Dumnezeu şi sufletul pe care Acesta îl iartă după ce îl judecă!!!

a36a972b

Oameni care se deplasează în direcția morții

Pe unii moartea îi atrage ca un magnet. Se deplasează cu viteză în direcția ei, încalcă legile supraviețuirii cu nonșalanță, apoi pretind ca semenii să facă minuni supranaturale pentru a-i scăpa din ghearele morții în întâmpinarea căreia s-au dus cu brațele deschise. Orice om, oricât ar fi de neînsemnat, cum sunt și eu, are responsabilități față de părinții care l-au adus pe lume și l-au crescut cu sacrificii, față de familie, față de prietenii care cred și investesc în el, față de animalele care-l iubesc necondiționat, față de Dumnezeu, Care l-a investit cu un rol!
Se înțelege că trebuie să dovedim responsabilitate maximă față de viețile noastre pentru că sunt unice și irepetabile.
Dar am văzut salvamarii patrulând pe țărmuri și încăpățânarea unora de a se avânta în valurile furioase ale mării, iar lucrul acesta m-a contrariat.
Să fie mai prevăzător cineva străin cu propria ta viață, iar tu să te pui în pericol în mod voit?! În zadar atenționau oamenii aflați în slujba vieții pe aventurierii care se lăsau pradă pericolului, adulții
iresponsabili se purtau ca niște copii, pândeau salvamarii să se îndepărteze, apoi se lăsau duși de valuri...
Să te faci remarcat prin expunerea la pericole este deplasat! Să expui riscului alte vieți, care nu te pot abandona apei nemiloase în numele umanității, este nedrept! Atunci de ce te-ai mai dus la mare, dacă ții să fii adus acasă în patru scânduri???

Examene, examene

Fiecare dintre noi a picat un examen al vieții, important sau lipsit de importanță...Când te confrunți cu eșecul ai impresia că ești ultimul om, că nu valorezi nimic, iar societatea te-a scos undeva la periferie. Lucrul acesta se întâmplă din cauza mentalității care etichetează superficial: ”Nu știe nimic! Este un...”
Am avut câteva eșecuri în viață, iar admiterea în facultate a reprezentat pentru mine o piatră de încercare în comunism. Se mergea pe litera cărții, iar eu aveam oroare de tocit și de reproducere mecanică!
Rudele și vecinii care nu dăduseră un examen în viața lor s-au grăbit să mă eticheteze. Îmi spuneau în față ce consideră despre modul în care pierd timpul și cheltuiesc banii părinților...
Peste ani, cineva care mă iubea mă ridica în ședințe să mă critice pentru rezultatele elevilor mei și lua cu lupa notele puse de mine la clasă și făcea diferența cu notele de la examene, de parcă eu i-aș fi ascultat pe copii trei ore pentru o notă, cum se face la probele scrise. În plus, nota la examen depinde de dispoziția celui care îl susține în acea zi (dacă îl doare capul sau o măsea, adio concentrare!), de modul în care își dozează emoțiile, de felul în care îi plac sau nu subiectele.
În sfârșit, pierdem ani din viață murind de grija altora care au suferit un eșec, în loc să le fim alături sau să ne vedem de lucrurile noastre constructive! După ce am picat un examen, jelim săptămână întregi, deși ar trebui să ne pregătim pentru următorul!
Cât suntem în viață, avem posibilitatea de a repeta un examen până când îl vom lua! Suntem vii, reușiți sau picați și lucrul acesta este cel mai important! Altfel...doar moartea ne scapă de examene, viața ne supune la fel de fel de probe!

Matrimoniale (povestire de la un caz real)

Motto: ”Râsul-plânsul”

Matrimoniale

Trebuia să se însoare, să-i demonstreze fostei neveste, care era cât o batoză că-l mai ia altcineva în afară de Dracul. Dacă ea, care avea suta de kilograme își găsise un amant, el de ce să nu-și găsească o creștină?

Ochii îi alunecau în neștire pe anunțurile de la matrimoniale, până găsi ceea ce căuta: ”Tânără intelectuală, stilată, frumoasă, față expresivă,  iubitoare de animale, fără obligație doresc căsătorie pentru o viață. Rog aventurierii să se abțină!” Dacă exclude aventurile, asta nu-l va arunca iarna în stradă cu bagaj cu tot. Dacă iubește animalele înseamnă că are suflet bun. În privința intelectualității, dădea lovitura! El, zidar, cu opt clase să ia ingineră sau profesoară era ceva! Ar fi crăpat de ciudă fosta nevastă, care tot la nivelul gimnaziului se oprise, deși când vindea ciorapi în piață le spunea colegilor că a dat la facultate și a renunțat din cauza măritișului.

Oricum nu trebuia să se zgârcească. Se impunea să facă impresie de la prima întâlnire, așa că luă un buchet imens de flori, de câteva sute de mii, prăjituri și o cutie uriașă de bomboane de ciocolată. Avea intenții serioase și nu i-ar fi convenit să scape o așa partidă din mână, dar nu se cădea să se ducă de prima dată cu inelul de logodnă! ”Doamne și dacă este elegantă, suplă și frumoasă, o să crape de ciudă ardeiul ăla umplut de nevastă-sa!”

Cu emoție caută adresa, întreabă. I-a amorțit mâna pe buchetul de flori, iar în scara blocului câțiva oameni au bufnit în râs când el i-a întrebat unde se află apartamentul 10. ”Doar n-o fi vreo prostituată, îl săgetă un gând?”

Își pusese atâta speranță în acel anunț matrimonial, încât îi tremurau picioarele de emoție când apăsă pe sonerie. Îi deschise o doamnă la 50 de ani, cu gura ușor strâmbă de la o paralizie recentă, iar în spatele ei auzi un cor de miorlăituri pe cel puțin 15 voci.

Ea se ridică pe vârful picioarelor și-l sărută pe gură, deși tocmai mâncase usturoi, în timp ce el aștepta să iasă vreo fată frumoasă din baie, bucătărie sau din dormitorul alăturat...

-          Te așteptam, dragule! Se vede că ai intenții serioase. Poftește în sufragerie!

În casă mirosea înțepător a urină, iar peste tot plutea păr de pisică. Ea mergea ușor șchiopătând, avea o mână moale, iar gura i se strâmba de câte ori îi vorbea cu patimă de viitoarea lor căsătorie.

-          Să te servesc cu ceva!

Îi aduse o bucată de tort acru, iar trei pisici săriră pe masă, înainte de a lua el farfurie și își băgaseră botițurile în desertul lui.

-          Pisicile sunt curate, să nu-ți fie silă, dragule! Dacă ai inimă bună și ți-e drag de mine, mă accepți cu ele. Am 15 și sper să ajung la 20.

Pe el îl amețise deja mirosul de urină de feline și se gândea să nu-i intre în haine. Dorea să plece cât mai repede, deși nu știa ce avea să facă după: să râdă în hohote de propria-i prostie sau să-și plângă de milă!

-          Să-mi lași și mie adresa ta, numărul de telefon, numerele de telefon a două-trei rude și ale prietenilor, să iau referințe despre tine! Am să vin peste tine inopinat, să văd ești bărbat serios!

-          Îmi placi mult, minți el ca să scape! Voi reveni mâine, dar acum trebuie să plec. Îmi este foarte rău!

La ieșirea din bloc o luă la fugă ca un nebun. Se opri la strada din colț să vomite și să vadă dacă-l urmărește cineva. În aceeași zi renunță la numărul de telefon de pe care o sunase și jură că nu mai caută anunțuri la matrimoniale în viața lui. Ce ar fi râs fosta nevastă să-l vadă la braț cu una cu gura strâmbă prin oraș, însoțiți de o ceată de pisici și mirosind de la o poștă a urină de felină!

Zâmbetul cald al verii

Gândurile sunt sinteze de sentimente, vârste, amintiri și anotimpuri. Ne zâmbește larg, sincer și cald vara. Ne facem timp să ne bucurăm de vișine, căpsuni, zmeură, cireșe, caise și piersici? Nu știm ce pierdem când preferăm monitorul teiului înflorit care-și scutură peste creștetele noastre polenul de aur și ne pulverizează spre nări parfum scump. Totul este multicolor în jur, hainele ne sunt ușoare, trupurile nu ne tremură zgribulite de vânturi, geruri și ploi, dar nemulțumirea a devenit lege supremă pentru omul care primește totul, fără să facă nimic. Pentru aer, pentru soare, pentru peisajele de vis nu plătim nimic. Răsplătim gratuitatea supremă cu nemulțumirea neîmblânzită...
Ar fi frumos să ne pierdem în păduri, să alergăm prin munți, să ne jucâm prin pârâuri de cleștar și să uităm de dușmănii vechi, de facturi, de orgolii, de răzvrătiri! Altfel vom irosi o vară și încă o vară și iar o vară...la nesfârșit!

Simplitate comportamentală înseamnă eleganță socială

Tot ce este simplu este elegant în sensul deplin al cuvântului, de aceea simplitatea comportamentală reprezintă eleganță socială fără cusur! Ce înseamnă simplitate comportamentală? Să nu întârzii, chiar dacă ești director, să nu-ți lași colegii de serviciu, chiar dacă sunt măturători, să aștepte la ușa ta și să țipi la ei pe culoare, să vadă lumea cât de important ești.
Simplitatea te va învăța să spui: ”Te rog!”și ”Mulțumesc!” chiar și unui copil când circumstanțele o impun. Simplitate înseamnă  să știu să primesc cu bucurie o floare simplă, un carton pictat, orice nimic cumpărat de cineva cu dragoste pentru mine și să nu pun niciodată în dificultate pe nimeni. Am văzut oameni sofisticați care stabilesc limitele de sus ale cadourilor cu care subalternii își pot cumpăra bunăvoința lor și m-am gândit cât de grosieri pot fi ca oameni! Am văzut indivizi care nu negociază niciodată, fiind învățați de mici să dicteze și bat din picior, fărăr argumente spunând: ”Vei face asta fiindcă așa vreau eu! Ai înțeles?”
Și m-am gândit profund ce chip hidos se ascunde sub masca sofisticării!