Zâmbetul cald al verii

Gândurile sunt sinteze de sentimente, vârste, amintiri și anotimpuri. Ne zâmbește larg, sincer și cald vara. Ne facem timp să ne bucurăm de vișine, căpsuni, zmeură, cireșe, caise și piersici? Nu știm ce pierdem când preferăm monitorul teiului înflorit care-și scutură peste creștetele noastre polenul de aur și ne pulverizează spre nări parfum scump. Totul este multicolor în jur, hainele ne sunt ușoare, trupurile nu ne tremură zgribulite de vânturi, geruri și ploi, dar nemulțumirea a devenit lege supremă pentru omul care primește totul, fără să facă nimic. Pentru aer, pentru soare, pentru peisajele de vis nu plătim nimic. Răsplătim gratuitatea supremă cu nemulțumirea neîmblânzită...
Ar fi frumos să ne pierdem în păduri, să alergăm prin munți, să ne jucâm prin pârâuri de cleștar și să uităm de dușmănii vechi, de facturi, de orgolii, de răzvrătiri! Altfel vom irosi o vară și încă o vară și iar o vară...la nesfârșit!

Simplitate comportamentală înseamnă eleganță socială

Tot ce este simplu este elegant în sensul deplin al cuvântului, de aceea simplitatea comportamentală reprezintă eleganță socială fără cusur! Ce înseamnă simplitate comportamentală? Să nu întârzii, chiar dacă ești director, să nu-ți lași colegii de serviciu, chiar dacă sunt măturători, să aștepte la ușa ta și să țipi la ei pe culoare, să vadă lumea cât de important ești.
Simplitatea te va învăța să spui: ”Te rog!”și ”Mulțumesc!” chiar și unui copil când circumstanțele o impun. Simplitate înseamnă  să știu să primesc cu bucurie o floare simplă, un carton pictat, orice nimic cumpărat de cineva cu dragoste pentru mine și să nu pun niciodată în dificultate pe nimeni. Am văzut oameni sofisticați care stabilesc limitele de sus ale cadourilor cu care subalternii își pot cumpăra bunăvoința lor și m-am gândit cât de grosieri pot fi ca oameni! Am văzut indivizi care nu negociază niciodată, fiind învățați de mici să dicteze și bat din picior, fărăr argumente spunând: ”Vei face asta fiindcă așa vreau eu! Ai înțeles?”
Și m-am gândit profund ce chip hidos se ascunde sub masca sofisticării!

Avea vecina o fată...

Avea vecina o fată

Unii spun că vecina, tanti Stela a fost frumoasă. Acum s-a cocoșat, este slabă de o bate vântul, iar de pe fața zbârcită ca un posmag doar ochii negri îți atrag atenția. Singura ei mândrie este fata, cocoană de oraș, care-i ia pensia și-i lasă bani în casă mărunțișul care i-ar rupe căptușeala buzunarelor. Pâine îi aduce ea, o dată la o săptămână, ”dacă se usucă până atunci, cu atât mai bine, mănâncă baba mai puțin înmuiată în apă sau cu puțin ceai, că plantele și apa nu costă bani. Câinelui să-i dea tărâțe cu apă”.

Când pleacă fata, vecina mea stă pe cealaltă parte a drumului cu ochii în lacrimi, să-i spună când vine autobuzul, dar doamnei îi este rușine cu ea jumătate băgată în cizmele de cauciuc, încât, în loc să-i fie milă, o izgonește mai rău ca pe un câine:

-          Pleacă acasă, n-auzi?

Când vine doamna de la oraș, vecina aleargă tot satul să caute oameni să-i facă pârtie și să-i ducă bagajele din drum în casă, ”Să nu se cocoșeze copilul!”. Dacă cineva nu poate să-și respecte promisiunea, se supără și-i reproșează:

-          Tocmai acum te-ai găsit să te îmbolnăvești când s-o ajuți pe fata mea la prașilă?

În ceea ce o privește, mai bine se face una cu pământul, decât să-și murdărească fata unghiile. Ridică sacii plini cu prume și cade prin curte, prășește stând pe vine și culege prune cu scăunelul după ea. Acum tanti Stela zace. Abia mai murmură ceva imperceptibil, în timp ce fata ei le spune vecinilor:

-          Îmi pare rău, eu am bărbatul paralizat, nu pot să stau cu ea! O încui și plec.

Vecinii se oferă să o vegheze cu rândul. Stau Violeta și copiii ei cinci ore, vin Gruia cu băieții lui alte cinci. Numai că este un meci important de box, iar Gruia întârzie. Violeta îi trimite vorbă că i-a trecut rândul:

-          Să se termine meciul și vin, ai răbdare, că nu-i baba mea!

 Deși era baba cuiva și vine timpul când bătrânul trebuie să aibă siguranța că aparține cuiva,  vecina a murit cu străinii care i-au fost aproape în clipa morții. Când a venit doamna de la oraș, să o vadă moartă și să o pregătească pentru ultimul drum a pus pe Mihai să-i scoată cerceii de aur din urechi:

-          Eu i-aș lăsa, dar cum te naști așa trebuie să pleci, a explicat ea!

Scârbit de atitudinea sa, băiatul a declarat că nu pune nici mort mâinile pe urechile moartei. Mai târziu, fiica vecinei a stins toate luminile, să nu mai consume curent, a izgonit cei trei-patru oameni de la priveghi la casele lor și a început să facă inventarul. Noi am crezut că a vrut să rămână singură cu moarta să-i ceară iertare pentru modul cum a tratat-o cât a fost bolnavă, dar ea avea alte socoteli, așa că a început să urle prin curte:

-          Mamă, mamă, la ce cheltuieli mă bagi pe mine tu, mamă! Nu lași nimic în urma ta. Uită-te și tu: cizmele găurite, o grămadă de zdrențe rupte, becuri arse. Nici de pomană nu pot să dau ce ai purtat tu!

Bătrâna se îndreptase frumos în coșciug și se alungise:

-          Și ce te-ai îndreptata așa? Doar nu te duci la măritat! Ar fi culmea obrăzniciei să nu încapi în sicriu și să fiu nevoită să-și cumpăr altul! Popa te place și cocoșată așa, să știi!

Povestire de la o întâmplare reală

O coroană pentru coana Elisabeta

Domnilor, sunt un nenorocit! Muncesc în Norvegia de ani de zile și fac praf toată strânsurica mea într-o săptămână de ședere în România. Stau așa beat într-un bar din Capitală, iar lacrimile îmi țâșnesc pe obraz ca o fântână arteziană. A murit tata, iar eu nu i-am dus o floare, o coroană, domnule…

Dracu l-a pus să se-nsoare a doua oară? Mi-a fost și mie ciudă, să o lase pe mama și să ia o parașută din Focșani! Ei, dar îl fac eu să-i pară rău. Am să-i cumpăr o coroană din crini și i-o duc la mormânt, să vadă că nu am suflet de câine.

Dar unde-i îngropat tata? Nu-i nimic, mă duc cu coroana la parașută, iar ea va merge cu mine crăpând de ciudă că ei nu-i va pune nimeni pe mormânt așa mândrețe de coroană!

Și uite așa, cum eu ce promit la beție fac la trezire, a doua zi plec la Focșani. Florăria am selectat-o de pe net și i-am repetat florăresei:

-         Vreau o coroană imensă din crini naturali pentru tata! Să vadă ce copil a făcut!

I-am simțit invidia în priviri. A strâns ușor din buze. Poate și pentru că sunt bărbat bine și sufletist, iar ea avea verighetă. Un bărbat care duce tatălui la mormânt o coroană scumpă, va duce cu siguranță și nevestei! I-am citit gândurile, domnule…

Ce operă de artă a ieșit din mâna ei! Am luat coroana, am pus-o sus pe mașină, să admire toată lumea minunăția pe care i-a duceam eu lu’ tata. Când am ajuns la blocul fostei neveste, am dat-o jos și m-am dus cu ea la ușa apartamentului. Am sunat, am ciocănit, am strigat, deși pe vizor s-a uitat cineva, ușa aceea nu s-a deschis și s-a dus dracu’fericirea lu’ tata! Ce s-ar mai fi mândrit el la ceilalți morți cu coroana de la fi-su!

Am plecat năuc spre cimitir, că nu se cădea să mă întorc cu coroana în București sau să arunc la gunoi o căciulă de bani.

Cum moștenesc genialitatea de la mama, în cimitir am avut  revelația: fosta nevastă a tatălui meu nu mi-a deschis fiindcă o fi zis că i-am dus ei de vie o coroană. N-o să vadă ea nimic de la mine, în vecii vecilor!

Mă uit la zecile de cruci, unele mâncate de carii, altele din marmură și văd pe o cruce albă un chip frumos și un nume: Elisabeta.

Ca un băiat gentil, îmi iau șapca de pe cap, fac o reverență și mă prezint:

-         Sunt eu, coană Elisabeto! Am vrut să-i duc o coroană nenorocitului de tata, dar cum nu-l găsesc nici mort, ia-o dumneata și bucură-te!

Am plecat din cimitir covârșit de gestul nobil pe care l-am făcut, iar până la București am întrebat-o pe coana Elisabeta:

-         Ei, nu-i așa că ți-a plăcut? Ce zici de un așa bărbat care este galant și cu doamnele moarte?