Iubirea ca un izvor de apă vie

 

 

Maria știe când Costi vine pe calul său cel negru la Cișmeaua Jianului și își face drum în pădure după lemne, după bureți și după ierburi de leac. Inima ei bate cum freamătă apa vie când aude copitele trosnind frunze și vreascuri.

Costi e frumosul nebun care cucerește o lume prin tot ce face, iar ea ar vrea să fie apa pe care el o bea, umbra pe care el o calcă, frunza din care doinește atât de duios, încât lăcrimează și munții și se topesc pietrele ca zăpada.

Dar el nu poate iubi o fată simplă ca ea! El merită o prințesă, o împărăteasă, o zeiță. Ea, țărăncuța orfană îl va iubi în taină ca apa ascunsă în fundul pământului care ar putea potoli setea lumii cu seva ei binefăcătoare!

Maria este legată prin apă de Costi. Tatăl ei a murit în război, iar mama, în vara când au secat toate fântânile din sat și au rămas izvoarele sulfuroase, muncea la boier pentru două ulcele de apă: una pentru ea și alta pentru fiica ei. Da, la conac se afla o fântână care nu seca niciodată, dar boierii cereau un preț prea mare pentru apă și oamenii îl plăteau!

Sărmana mamă, uneori punea jumătate din porția ei de apă în urciorul minuscul pe care îl aducea acasă Mariei. La fel făcea cu bucata de pâine pe care o primea de la boier, de aceea devenea din zi în zi mai transparentă. Mama devenea o umbră, o umbră care se încăpățâna să trăiască pentru copilul ei.

Din vara aceea ochii Mariei au fost plini de lacrimi ca o cișmea cu apă sărată. Când mama ei a murit, vecinii au ajutat-o să o ducă la cimitirul din sat și să-i facă pomenile. Atunci l-a văzut ea pe Costi prima dată: un voinic lat în spate, cu mijlocelul subțire, cu ochi migdalați de mură coaptă care pătrund până în inimă, cu părul de abanos ondulat și mustața neagră de sub care ies buzele roșii și pline.

„Doamne, ce bărbat frumos! El nu va îmbătrâni niciodată, a gândit, roșind de îndrăzneala ei. O asemenea frumusețe nu are cum să se ofilească!”

Atunci, Costi a dus-o în pădure la cișmea și trece din când în când  pe la casa ei să îi aducă pâine, miel și vițel la proțap. Uneori îi oferă ii și fote lucrate fin din pânză și împodobite cu flori de câmp, opinci din piele și marame țesute din  fire de lumină.

Inima fetei a început să devină numai și numai a lui.

-Fetița mea, dragă și bună, îi spunea el!

Într-o zi l-a așteptat cu părul de aur curgând pe umerii ei de fildeș ca râul strălucind în soare, cu ia de sărbătoare, cu obrazul curat ca apa ce izvorăște din munții sălbatici. A cerșit în zadar aprecierea lui că este frumoasă. Ea se privise cu mulțumire în oglinda apei și zâmbise. El nu avea deloc ochi pentru ea!

-Ești o copilă, i-a spus! Ești fetița mea de care voi avea grijă până ce mă va prinde potera!

Atunci și-a dorit ea să crească repede de tot, să îl poată iubi pe Costi.

De atunci vine la cișmea și se ascunde să îl poată admira în voie. Se lipește de copaci, se face una cu frunzele și bea din chipul drag cu sete. Știindu-l acolo, nu se teme de nimic și ar face totul pentru el.

„Mi-aș da viața pentru tine, dar tu mă consideri un copil! Ce voi face eu când tu vei săruta pe alta și eu voi vedea buzele tale apropiindu-se de buzele ei, brațele tale puternice cuprinzându-i mijlocul? Voi muri puțin câte puțin. Mă voi topi ca mama, dar ce îți va păsa ție? Uneori mila ta mă rănește de moarte!”

Din ascunzișul ei, Maria vede o viperă cum se apropie în spatele lui Costi, să bea și ea apă rece și dătătoare de viață din cișmea. Maria țipă, apoi aruncă o creangă în direcția morții celui pe care îl iubește. Vipera se întoarce, Costi o zărește și pe ea și pe Maria, rupe o creangă mare și sfărâmă reptila, apoi se încruntă și o privește dușmănos:

-Maria, de ce nu ești copil cuminte? Ți-am spus să nu mai vii singură în pădure! Îți aduc eu apă în găleata din lemn.

-Ți-am salvat viața, Costi! De ce mă cerți?

-Nu vreau să o salvezi pe-a mea, riscând-o pe a ta! Eu sunt un om cu păcate, tu ești un copil nevinovat.

-Nu mai sunt un copil, urlă Maria, izbucnind în hohote de plâns.

El o ia în brațe și îi șterge lacrimile:

-Ți-e tare dor de ai tăi, Maria! Crede-mă, aș face orice să îți fac viața mai ușoară, dar nu pot!

„Să te ia naiba, adică să nu te ia, își spune fata în gând în timp ce s-a cuibărit la pieptul lui! Ar fi de ajuns un cuvânt și tristețea mi-ar cădea la picioare. M-aș lepăda de ea. Nu înțelegi că vreau un bărbat ca tine în viața mea? Poate ai deja pe alta! Poate că vii de la ea acum, iar eu te aștept ca proasta. Nu cumva oi fi aranjat și nunta cu ea?”

-Liniștește-te, Maria! Ce ai tu? Îți lipsește ceva? O întreabă nemilos, deși nu se poate să nu știe că inima ei bate numai și numai pentru el.

Când iubești pe cineva așa de copleșitor, nu se poate să nu se vadă, nu se poate să nu se simtă!

-Mi-e tare frică să nu te pierd, Costi! A regretat după ce a rostit aceste cuvinte, dar el, la fel de nemilos i-a răspuns fără speranțe:

-Maria, și când voi avea copii, iar tu vei fi cu soțul tău, voi trece să te văd!

„Doamne, poate că o femeie frumoasă este deja însărcinată cu Costi! Doamne, ce proastă sunt! Așadar nu este nicio speranță pentru noi…”

Maria leșină, căzând pe mușchiul verde și moale al pădurii. În clipa de luciditate dinaintea leșinului și-a dorit să fi așteptat liniștită vipera…

Costi tremură, ia apă din cișmea și îi răcorește fața, apoi buzele, îi mângâie obrajii cu degetele sale aspre. Ea se abandonează gesturilor lui, revenindu-și.

„Poate că dacă aș muri, m-ar iubi mai mult…”

-Maria, te duc la vrăjitoarea Zmaranda. Ea se pricepe la boli și la leacuri, îi spune încet, să nu o tulbure.

„Dar eu sunt bolnavă de tine! Nu vezi? Nu auzi?”

Maria își amintește vorbele spuse de vrăjitoarea încă tânără și frumoasă:

-Mi-era dor de tine, Costi! Mă topesc de dorul tău. De ce nu ai mai trecut pe la mine? Știu de ce ai venit. Preferi apa din bălți, deși ai cișmeaua ta cu apă vie, cu apă curată! Maria nu este bolnavă, dar îi poți face ceai din floarea dragostei.

„Ah, Costi, așadar vii și pe la vrăjitoare! Eu te aștept cu inima arsă, vin la cișmea când știu că apari acolo, iar tu…Trădătorule!”

-Costi, vreau să te rog ceva, a spus șoptit, apoi a început să plângă ca la moartea unei persoane dragi. Să nu mai vii pe la mine niciodată, niciodată!

-Bine, Maria, răspunde Costi sigur pe el. Nu voi mai veni. Ai crescut, deși eu te văd tot ca pe un copil. Lumea este rea, poate ți-ai găsit marea iubire, poate ai auzit vorbe nepotrivite despre noi…

Așa s-au despărțit. El nu a mai trecut, iar ea simte nevoia să îl vadă. O pârjolește focul inimii, nu-i dă pace sufletul. Ea stă acolo, credincioasă, la postul ei de pază și mult se teme să nu apară vreodată însoțit de o altă femeie, să nu miroase a parfum scump de damă, să nu înceteze să fie al ei în gând și-n suflet, așa cum a încetat  să-i deschidă ușa casei după ce i-a spus cuvintele acelea cu necaz!

Noaptea îl visează că vine la ea și că îi cere iertare. Atunci se liniștește. Apoi îl vede călărind pe calul său cu o femeie străină, mângâind amândoi creștetul copiilor lor! În acele clipe nu mai are aer, lacrimile nu o mai ajută, patul devine ghilotină!

Și într-o zi, veninul geloziei i-a pătruns în sânge. L-a văzut sosind primul la cișmea, apoi a văzut-o pe ea: vipera cu ochi verzi și păr roșu ca focul, cu fața albă și rochia lungă din dantele și catifea. Pe degete îi străluceau inelele de aur în lumină, la gât colierul de diamante.

„De-acum sunt moartă! Nu am nicio putere în fața acestei domnițe, eu, Maria cea simplă, orfană și săracă!”

-Costi, i-a zis pe nume străina, Costi, stai o clipă! Te iubesc și nu te mai pot uita din clipa în care am fost a ta în dormitorul meu. Ții minte cum ai intrat pe fereastră? Uite, hai să ne logodim. Îți dau inelul acesta din aur, să faci ce dorești cu el, hai să fugim în lume!

Costi se întunecă la față:

-Domniță, eu nu mă pot lega de nimeni, fiindcă sunt un fugar. Vrei să fim doi fugari în loc de unul? Să pierzi bogățiile tatălui tău și viața de lux?

„Bravo, Costi, bravo Costi! Nu te lăsa păcălit de ea, deși nu meritam să mă trădezi.”

-Domniță, pe cine iubesc eu, nu îndrăznesc să o ating nici cu un fulg, fiindcă e cișmeaua mea cu apă vie, fântâna din care nu a mai băut nimeni până acum și care mă așteaptă, deși mă alungă! Iubirea ei este ca o ploaie liniștită de vară, răcorește și mântuiește, spălându-mă de toate păcatele. Am văzut-o și auzit-o rugându-se noaptea pentru mine la icoane.

-Iubești pe altcineva? Nenorocitule! Cum îndrăznești să refuzi o fiică de boier pentru o țărancă de-a ta?

-Țăranca asta este o sfântă, în timp ce tu m-ai părăsi, când ai vedea că trebuie să stăm în ploaie și în ninsoare amândoi, să ne ascundem în peșteri și să dormim pe paturi de piatră.

Maria asculta înfiorată. Apoi fiica de boier s-a îndepărtat în goana calului, revenind repede cu potera. Îl vânduse pe Costi din gelozie, iar el înțelesese, de aceea îi respinsese declarația de iubire.

Maria l-a văzut în lanțuri și a auzit potera spunând:

-Scapi de spânzurătoare, dacă până în momentul execuției o fată vine să te ceară de soț!

Cu o zi înaintea execuției, îmbrăcată în haine de sărbătoare, Maria îl aștepta lângă eșafod. A dormit cu capul pe scândurile reci și murdare de teamă că nu poată ajunge în clipa supremă, să îl salveze.

El a zărit-o de departe și a înțeles că sunt legați pe viață de apa vie de la cișmeaua din pădure.

-Dorește cineva să-l ia de soț pe acest condamnat la moarte, a întrebat judecătorul bătrân?

-Daaa, a răsunat piața satului și răspunsul ei a fost preluat de munți, de izvoare și de păduri. Din toată inima da!

Domnița de boier privea cu ciudă cum Costi este dezlegat și se pregătește să îi jure credință pe viață Mariei. Mândria clocotea în pieptul ei, încât ar fi luat o sabie și i-ar fi ucis pe loc pe amândoi.

Atunci scoase pieptul înainte, își ridică trena rochiei de catifea și spuse tare:

-Mă opun! Îl vreau de soț pe acest condamnat la moarte, fiindcă în pântecele mele port copilul lui. Boierii au întâietate în fața amărâților de țărani care nu au după ce bea apă!

Maria cade înfrântă lângă eșafod. A dorit să fie la timp aici, să îl salveze, dar soarta blestemată îi desparte din nou.

Judecătorul îi face semn lui Costi să se apropie de Maria și să-i vorbească.

-Draga mea, uite, fiindcă nu putem fi împreună, aleg moartea. Nu te aleg nici pe tine, nici pe ea! Asta este dovada mea supremă de iubire. Nu ți-am spus niciodată că te iubesc, dar acum îți dovedesc.

Maria îi răspunde cu glasul înmuiat de lacrimi:

-Mai bine rămâi cu ea. Nu vreau să ți se frângă viața în mod brutal. Dacă rămâi cu ea, pot să mă ascund și să te văd, să mă satur de chipul tău frumos, dar dacă trupul tău va fi acoperit de pământ, nu te voi mai vedea niciodată, niciodată.

Fiica boierului, cu ochii scoși din orbite de ciudă, a strigat:

-Dacă nu mă alegi pe mine, la moarte cu tine! Nimeni nu refuză o fiică de boier. Domnule judecător, nu-i așa că eu am întâietate? Prin venele mele curge sânge albastru.

Lumea aștepta decizia judecătorului. Era o toamnă rece și tristă, iarna se apropia în vârful picioarelor. Cerul era mohorât de atâta nedreptate și de ură. Norii stăteau cu fruntea încruntată.

Munții ridicau brațele spre cer, implorând ninsoarea. Soldații care au găsit-o pe Maria dormind cu capul pe scândurile reci ale eșafodului se rugau să se facă o minune. Lumea încremenise în așteptare.

Și deodată, deasupra Mariei a început să ningă cu fulgi mari și gingași, îmbrăcând chipu-i de icoană cu rochie imaculată de mireasă. Maria era cea aleasă de cer, iar judecătorul nu s-a împotrivit divinității.

Coborându-se din jilțul său care fusese adus în piață, a luat mâna fecioarei, a săruta-o cu respect și a pus-o în mâinile bărbătești ale lui Costi.

…De-atunci, perechile de îndrăgostiți care beau apă din Cișmeaua Jianului rămân unite  în dragostea lor până când moartea le va despărți, ca să se regăsească la fel de îndrăgostite în cer și să se iubească la fel de intens veșnic. Acolo curge neîntrerupt apa dragostei…

Despre moarte, povestire în 3D

Uliţa ce  urcă pieptul dealului pare pustie. Deşi a fost la toţi morţii, stând într-un colţ să analizeze cum au venit îmbrăcaţi oamenii, ce vorbe spun ai casei, cum îl bocesc copiii, iar la momentul potrivit a tras giulgiul să vadă dacă sunt făcuţi pantofii mortului şi dacă sunt noi, pe ea au încuiat-o două nopţii, fiindcă nu s-a obosit nimeni străin să piardă ultimele orele de somn stând în cameră cu un cadavru care a început să miroasă.

Astăzi s-a înnorat. Cancerul a chinuit-o atât de tare, încât nu cred că-i pare rău, după cum se spune, dar vine toamna cea nemiloasă, cu ceaţă, cu ploi, cu frunze uscate...Ea pleacă spre necunoscut.

-          Nu-mi plângeţi de milă! Toată viaţa am fost condamnată la locul de muncă, în sfârşit am şi eu vacanţă! Vacă, grădini, 60 de păsări, casa curată, nu se ţin aşa uşor la 71 de ani! Am crescut copilul alteia pentru care m-am sacrificat, iar el spunea ieri tuturor că nu las nimic în urmă. Păcat că nu vreţi să mă auziţi!

O mână de oameni se adună pentru înmormântare. Patru coroane din plastic, una din crizanteme zdrenţuite, o mână de flori. În curte stau 20 de oameni, ea singură pe masă, în cameră.

-          Vezi? Spuneai de mine că mă duceam să spionez la morţi, dar tu, scriitoarea lui Peşte, ce faci? Îmi numeri coroanele şi oamenii care au venit să mă ducă la groapă, de parcă asta m-ar interesa pe mine acum...Aşa, oameni buni! Înfigeţi mâna în biscuiţi săraţi, mâncaţi fursecuri, beţi, că nu vă costă nimic! Uitaţi-vă bine la leşul acesta care miroase îngrozitor şi care m-a chinuit până în ultima clipă! Şi voi veţi ajunge la fel. Mă arătaţi cu degetul că mai intram şi eu pe vâlcele cu Neluţu când lucram la colectiv. Bărbatul meu nu avea nicio pretenţie, iar voi m-aţi fi dat afară din comună dacă aţi fi putut. Ruşine să vă fie! Toţi faceţi la fel, dar vă ascundeţi, lupi moralişti! V-aţi uitat în toate părţile să nu vă vadă nimeni când intraţi cu cineva străin într-un loc, iar pe mine mă sfâşiaţi fiindcă am fost mai puţin prevăzătoare!

Marcel anunţă că doreşte să  citească un necrolog. Un bătrânel uscat şi mic la minte, cere să vadă el ce a scris despre moartă:

-          Nu se cade să o lăudăm excesiv, nici să spunem lucruri neadevărate, că lumea ştie, spune important în timp ce îşi aşază ochelarii pe nas!

-          Am o poftă nebună să te dau afară din curte, chiar dacă aţi venit puţini şi vă va număra lumea pe drum! Nici moartă nu vrei să fiu lăudată, măi papă-lapte? După umila ta părere, Dumnezeu mă aruncă în fundul Iadului acum. Ce să-ţi spus! Aşa înţelepciune mai rar, mă mir că nu-ţi face capul explozie!

În curte, îmbrăcată în doliu marţial intră Nora, nepoata care lucrează în Italia. I-a trimis ieri o coroană, iar astăzi a trecut şi i-a dat grijă sorei mari să nu mai vină cu capul descoperit la mort, că o bârfeşte lumea. Muncă în zadar, deoarece încăpăţânata nu stătuse degeaba cu bigudiurile în cap.

-          Ai venit, neruşinato?Ia-ţi dracului coroana înapoi, că mi-ai făcut numai rele! Ţi s-a părut că stăpânesc o grădină prea mare şi m-ai dat în judecată intrând în spatele casei peste mine, deşi de patru ani partea ta de teren a rămas nelucrată. Am vechime la tribunal din cauza ta. De ce nu mă aude nimeni? De ce nu iese piaza asta rea din curtea mea? Costel mă plânge sincer, în hohote. Nu mai are la cine se împrumuta. El şi cei care m-au ajutat la muncă plâng mai mult decât băiatul meu vitreg! Şi ăştia întârzie. Vreau să mă văd mai repede în pământ lângă omul meu. Eu l-am îngrijit, iar dacă m-am iubit cu altul nu s-a făcut gaură în cer. Bine că se vor îmbarca toţi în maşini, să nu se mai uite tot satul la câţiva bărzăuni care vin după mine! Ruşine, ruşine să le fie! La câţi morţi am fost eu! A, cei după care am fost au murit! Acum îmi dau seama. La înmormântare nu este ca la nuntă! Până la urmă, înmormântarea tot se va face!

A sosit timpul. Oamenii importanţi au venit, moarta va fi scoasă pe masă în curte, se va face slujba, apoi plecarea spre cele veşnice. Băiatul plânge cu sughiţuri. Cineva spune să se aducă oţetul.

-          Nu vă alarmaţi, oameni buni, că nu leşină! Păcat că nu mai are cine-i creşte porcul şi viţelul, iar găinile şi raţele va trebui să le taie! Lixandre, mamă, nu juca teatru prost! Până acum ai glumit cu oamenii, ai mâncat cu ei...Dacă mă uit bine, eu plec pe ultimul drum înconjurată de străin. Rudele mele nu au fost anunţate sau nu au vrut să vină!

-          Oameni buni, puneţi-i capacul, spune sora cea mare a Norei!

-          Mulţumesc! Te-ai gândit bine, dragă şi-aşa au spus toţi că sunt de nerecunoscut, slabă, verde, cu nasul mare şi miros îngrozitor. Dar sufletului meu nu-i puteţi pune capacul. Bine că ai încetat, Lixandre că erai penibil! Costele, vezi că ai probleme, ai plâns prea mult, ajunge! Nu am mai avut timp să-ţi las ceva, deşi văd acum că ai fi meritat. Doar tu mângâi capacul rece şi lucios şi vorbeşti cu mine! Eu zic să plecăm, oameni buni! Vă rog să nu claxonaţi prea mult, că nu-mi place circul, fie el chiar şi la înmormântare. Până la urmă este mai bine să pleci discret. Într-un sfert de oră suntem la cimitir, în altul va fi pământ peste mine! Marcele, a fost frumos necrologul. Te-ai descurcat mai bine ca pastorul care a vorbit despre rugăciune la înmormântare. Drept   este că ai alergat mult pentru mine şi îţi mulţumesc. Sper ca şi la înmormântarea ta să fie cineva activ şi energic...Eşti un tată bun, şi pentru copilul tău şi pentru copilul altuia, pe care-l creşti! Ţi-a făcut mai multe probleme copilul cel străin, iar tu ai grijă mare şi de copii lui acum. Când se îmbolnăvesc îi duci cu maşina la spital, le iei medicamente din banii tăi, îi aprovizionezi cu tot ce le trebuie. Oameni buni, iubiţi, distraţi-vă, faceţi ordine în viaţă, că moartea tot vine! Nici haine elegante nu am avut, nici de plimbat nu m-am plimbat, am muncit ca robul pe dealurile astea!

-          Nu i-am făcut niciun pod din scânduri mamei, îi explică Lixandru unei bătrâne.

-          La ce-mi trebuie pod? Am intrat deja în putrefacţie. Vreau să plecaţi acasă şi să mă lăsaţi liniştită!

-          Uitaţi-vă, lume bună, pantofii lui tata sunt întregi şi fâşii din costumul de haine! Dinţii la fel.

-          Măi, Lixandre, dantura lui bună stă în pământ, iar eu am dat o căciulă de bani şi am stat ore întregi să mă chinuiască dentistul, să am şi eu dinţi, spune Marcel. Dreptate-i asta?

-          Vedeţi, lume bună, lui tată-su i-a făcut pod din scânduri de stejar, iar mie nu! Tot mamă vitregă mă consideră şi în ultimul ceas. Dar nu are importanţă. Nu vă faceţi pod! Este oribil să găseşti crâmpeie dintr-un om, să nu putrezească omogen! Nu vreau să mai găsiţi nimic din trupul meu! Bateţi capacul în cuie! Sufletul a scăpat, a zburat, s-a mântuit.

-          Măcar de-şi mântuia sufletul, spune cel care a cenzurat necrologul. Dar a făcut de toate şi nu cred că o primeşte Dumnezeu!

-          Măi, nenorocitule, ce păcat că nu pot să mai scot limba la tine şi să-ţi arăt un semn! Ce-ţi pasă ţie ce am făcut şi cum am trăit? De ce te bagi între mine şi Dumnezeu? Hai, Costele, fii bărbat! Nu poţi să stai toată noaptea cu mine. Îmi pare rău că nu am nimic să-ţi dau! Ai fi meritat să-ţi dau tot ce am avut, că tu m-ai plâns sincer! Ce muzică sinistră! Bolovani peste cutia din lemn, într-o groapă...Vă mulţumesc că aţi venit, oameni buni! Sper că aţi învăţat de la mine lecţia vieţii, că nu vă veţi irosi clipele efemere de fericire, că vă veţi uita în toate părţile când intraţi cu un bărbat străin pe vâlcele şi că nu vă veţi băga niciodată între Dumnezeu şi sufletul pe care Acesta îl iartă după ce îl judecă!!!

a36a972b

Oameni care se deplasează în direcția morții

Pe unii moartea îi atrage ca un magnet. Se deplasează cu viteză în direcția ei, încalcă legile supraviețuirii cu nonșalanță, apoi pretind ca semenii să facă minuni supranaturale pentru a-i scăpa din ghearele morții în întâmpinarea căreia s-au dus cu brațele deschise. Orice om, oricât ar fi de neînsemnat, cum sunt și eu, are responsabilități față de părinții care l-au adus pe lume și l-au crescut cu sacrificii, față de familie, față de prietenii care cred și investesc în el, față de animalele care-l iubesc necondiționat, față de Dumnezeu, Care l-a investit cu un rol!
Se înțelege că trebuie să dovedim responsabilitate maximă față de viețile noastre pentru că sunt unice și irepetabile.
Dar am văzut salvamarii patrulând pe țărmuri și încăpățânarea unora de a se avânta în valurile furioase ale mării, iar lucrul acesta m-a contrariat.
Să fie mai prevăzător cineva străin cu propria ta viață, iar tu să te pui în pericol în mod voit?! În zadar atenționau oamenii aflați în slujba vieții pe aventurierii care se lăsau pradă pericolului, adulții
iresponsabili se purtau ca niște copii, pândeau salvamarii să se îndepărteze, apoi se lăsau duși de valuri...
Să te faci remarcat prin expunerea la pericole este deplasat! Să expui riscului alte vieți, care nu te pot abandona apei nemiloase în numele umanității, este nedrept! Atunci de ce te-ai mai dus la mare, dacă ții să fii adus acasă în patru scânduri???

Examene, examene

Fiecare dintre noi a picat un examen al vieții, important sau lipsit de importanță...Când te confrunți cu eșecul ai impresia că ești ultimul om, că nu valorezi nimic, iar societatea te-a scos undeva la periferie. Lucrul acesta se întâmplă din cauza mentalității care etichetează superficial: ”Nu știe nimic! Este un...”
Am avut câteva eșecuri în viață, iar admiterea în facultate a reprezentat pentru mine o piatră de încercare în comunism. Se mergea pe litera cărții, iar eu aveam oroare de tocit și de reproducere mecanică!
Rudele și vecinii care nu dăduseră un examen în viața lor s-au grăbit să mă eticheteze. Îmi spuneau în față ce consideră despre modul în care pierd timpul și cheltuiesc banii părinților...
Peste ani, cineva care mă iubea mă ridica în ședințe să mă critice pentru rezultatele elevilor mei și lua cu lupa notele puse de mine la clasă și făcea diferența cu notele de la examene, de parcă eu i-aș fi ascultat pe copii trei ore pentru o notă, cum se face la probele scrise. În plus, nota la examen depinde de dispoziția celui care îl susține în acea zi (dacă îl doare capul sau o măsea, adio concentrare!), de modul în care își dozează emoțiile, de felul în care îi plac sau nu subiectele.
În sfârșit, pierdem ani din viață murind de grija altora care au suferit un eșec, în loc să le fim alături sau să ne vedem de lucrurile noastre constructive! După ce am picat un examen, jelim săptămână întregi, deși ar trebui să ne pregătim pentru următorul!
Cât suntem în viață, avem posibilitatea de a repeta un examen până când îl vom lua! Suntem vii, reușiți sau picați și lucrul acesta este cel mai important! Altfel...doar moartea ne scapă de examene, viața ne supune la fel de fel de probe!

Matrimoniale (povestire de la un caz real)

Motto: ”Râsul-plânsul”

Matrimoniale

Trebuia să se însoare, să-i demonstreze fostei neveste, care era cât o batoză că-l mai ia altcineva în afară de Dracul. Dacă ea, care avea suta de kilograme își găsise un amant, el de ce să nu-și găsească o creștină?

Ochii îi alunecau în neștire pe anunțurile de la matrimoniale, până găsi ceea ce căuta: ”Tânără intelectuală, stilată, frumoasă, față expresivă,  iubitoare de animale, fără obligație doresc căsătorie pentru o viață. Rog aventurierii să se abțină!” Dacă exclude aventurile, asta nu-l va arunca iarna în stradă cu bagaj cu tot. Dacă iubește animalele înseamnă că are suflet bun. În privința intelectualității, dădea lovitura! El, zidar, cu opt clase să ia ingineră sau profesoară era ceva! Ar fi crăpat de ciudă fosta nevastă, care tot la nivelul gimnaziului se oprise, deși când vindea ciorapi în piață le spunea colegilor că a dat la facultate și a renunțat din cauza măritișului.

Oricum nu trebuia să se zgârcească. Se impunea să facă impresie de la prima întâlnire, așa că luă un buchet imens de flori, de câteva sute de mii, prăjituri și o cutie uriașă de bomboane de ciocolată. Avea intenții serioase și nu i-ar fi convenit să scape o așa partidă din mână, dar nu se cădea să se ducă de prima dată cu inelul de logodnă! ”Doamne și dacă este elegantă, suplă și frumoasă, o să crape de ciudă ardeiul ăla umplut de nevastă-sa!”

Cu emoție caută adresa, întreabă. I-a amorțit mâna pe buchetul de flori, iar în scara blocului câțiva oameni au bufnit în râs când el i-a întrebat unde se află apartamentul 10. ”Doar n-o fi vreo prostituată, îl săgetă un gând?”

Își pusese atâta speranță în acel anunț matrimonial, încât îi tremurau picioarele de emoție când apăsă pe sonerie. Îi deschise o doamnă la 50 de ani, cu gura ușor strâmbă de la o paralizie recentă, iar în spatele ei auzi un cor de miorlăituri pe cel puțin 15 voci.

Ea se ridică pe vârful picioarelor și-l sărută pe gură, deși tocmai mâncase usturoi, în timp ce el aștepta să iasă vreo fată frumoasă din baie, bucătărie sau din dormitorul alăturat...

-          Te așteptam, dragule! Se vede că ai intenții serioase. Poftește în sufragerie!

În casă mirosea înțepător a urină, iar peste tot plutea păr de pisică. Ea mergea ușor șchiopătând, avea o mână moale, iar gura i se strâmba de câte ori îi vorbea cu patimă de viitoarea lor căsătorie.

-          Să te servesc cu ceva!

Îi aduse o bucată de tort acru, iar trei pisici săriră pe masă, înainte de a lua el farfurie și își băgaseră botițurile în desertul lui.

-          Pisicile sunt curate, să nu-ți fie silă, dragule! Dacă ai inimă bună și ți-e drag de mine, mă accepți cu ele. Am 15 și sper să ajung la 20.

Pe el îl amețise deja mirosul de urină de feline și se gândea să nu-i intre în haine. Dorea să plece cât mai repede, deși nu știa ce avea să facă după: să râdă în hohote de propria-i prostie sau să-și plângă de milă!

-          Să-mi lași și mie adresa ta, numărul de telefon, numerele de telefon a două-trei rude și ale prietenilor, să iau referințe despre tine! Am să vin peste tine inopinat, să văd ești bărbat serios!

-          Îmi placi mult, minți el ca să scape! Voi reveni mâine, dar acum trebuie să plec. Îmi este foarte rău!

La ieșirea din bloc o luă la fugă ca un nebun. Se opri la strada din colț să vomite și să vadă dacă-l urmărește cineva. În aceeași zi renunță la numărul de telefon de pe care o sunase și jură că nu mai caută anunțuri la matrimoniale în viața lui. Ce ar fi râs fosta nevastă să-l vadă la braț cu una cu gura strâmbă prin oraș, însoțiți de o ceată de pisici și mirosind de la o poștă a urină de felină!

Zâmbetul cald al verii

Gândurile sunt sinteze de sentimente, vârste, amintiri și anotimpuri. Ne zâmbește larg, sincer și cald vara. Ne facem timp să ne bucurăm de vișine, căpsuni, zmeură, cireșe, caise și piersici? Nu știm ce pierdem când preferăm monitorul teiului înflorit care-și scutură peste creștetele noastre polenul de aur și ne pulverizează spre nări parfum scump. Totul este multicolor în jur, hainele ne sunt ușoare, trupurile nu ne tremură zgribulite de vânturi, geruri și ploi, dar nemulțumirea a devenit lege supremă pentru omul care primește totul, fără să facă nimic. Pentru aer, pentru soare, pentru peisajele de vis nu plătim nimic. Răsplătim gratuitatea supremă cu nemulțumirea neîmblânzită...
Ar fi frumos să ne pierdem în păduri, să alergăm prin munți, să ne jucâm prin pârâuri de cleștar și să uităm de dușmănii vechi, de facturi, de orgolii, de răzvrătiri! Altfel vom irosi o vară și încă o vară și iar o vară...la nesfârșit!