Etica vorbirii în
justiţie şi sănătate
Justiţia şi sănătatea sunt două instituţii vitale ale statului unde
cetăţeanului ar trebui să i se vorbească în limba maternă, pe înţeles, deoarece
susţine prin impozitele pe care le achită bugetul tribunalelor şi al
cabinetelor medicale. Cadrele medicale şi personalul juridic încalcă etica în
comunicarea verbală, uneori prin natura profesiei, dar cele mai frecvente
devianţe constau în :
1) folosirea unui limbaj de intimidare a cetăţeanului,
atentând indirect, prin această strategie, la buzunarele acestuia.
În schimbul unei atenţii, tonul devine mai blând, timpul mai răbdător. Este
ruşinos ceea ce se întâmplă în realitate, dar am văzut cu toţii avocaţii, care
până nu primesc un plic cu bani sau un cadou sunt grăbiţi şi nu pot vorbi cu
clienţii lor, dovedind cât de scumpi sunt la vorbă.
Acelaşi lucru se întâmplă cu anumiţi medici. Familia îndurerată a bolnavului
imploră să i se vorbească despre şansele de însănătoşire, dar este poftită
afară din cabinet, fără milă, aplicându-se principiul: „Timpul înseamnă bani”.
Bolnavul, care abia se ţine pe picioare şi a aşteptat epuizat la uşa
salvatorului său, este primit în silă, ascultat câteva minute, apoi i se arată
uşa deoarece programul de lucru cu publicul s-a încheiat.
2) folosirea unui limbaj de specialitate, de regulă termeni
proveniţi din latină, deşi această limbă nu se mai vorbeşte, iar interlocutorul
nu înţelege nimic, codul în care se emite mesajul fiindu-i străin.
Avocatul trebuie să înţeleagă că în
familie sau în societate nu foloseşte terminologia de specialitate şi are
obligaţia să-şi adapteze limbajul nivelului de înţelegere al clientului său,
care nu ar fi avut nevoie de apărător, dacă ar fi absolvit Facultatea de Drept.
Diagnosticul şi simptomatologia bolii vor fi explicate pe înţeles bolnavului,
când afecţiunea se poate trata.
3) tratarea clientului ca şi cum ar
fi un subaltern, un cobai aflat la dispoziţie, pe care se pot face experienţe
fizice şi psihice.
Uneori se pune semnul egalităţii
între partea urâtă a unei boli şi fiinţa care este condamnată să o poarte,
între delict şi persoana care este acuzată, deşi ar trebui să i se acorde
prezumţia de nevinovăţie. Limbajul trivial al medicilor este pus pe seama
stresului în care aceştia îşi desfăşoară activitatea.
Un oftalmolog renumit de la
Ploieşti , aflat la o vârstă înaintată, care şi-a pierdut
răbdarea şi empatia se adresează pacienţilor octogenari care tremură din cap cu
apelativul: „Nesimţitule!” sau le aplică mai multe perechi de palme drept
compensaţie.
Un ginecolog din oraşul Vălenii de Munte, obişnuieşte să îşi numească
pacientele care au probleme şi pătează masa de consultaţie „vaci”. Exemplele
sunt decupate din viaţa reală şi din păcate nu sunt singulare în ţara noastră.
Ne ducem la medic pentru a ne trata şi alina suferinţele, aşteptăm empatie, dar
specialistul ne denigrează, dublând povara suferinţei fizice cu cea spirituală.
Publicul larg, deşi este pe deplin interesat, nu ştie de existenţa Codului deontologic medical şi a Legii privind drepturile pacientului, etaloane
ce stabilesc standarde morale şi norme legale atât pentru pacienţi, cât şi
pentru medici.
Lucrările prevăd termenii de dialog
în situaţiile de criză, când se comunică o boală gravă şi consecinţele acesteia
asupra organismului, decretând confidenţialitatea datelor despre pacient, ca
principiu suprem al relaţiei: doctor – bolnav.
Când pacientul este invitat în cabinet, i se va acorda toată atenţia
cuvenită, medicul nu va vorbi la telefon, nu va dicta nimic asistentei sale,
nici nu va fuma sau bea cafea, deoarece pacientul său, poate fi astmatic şi-l
pune în dificultate în acest mod. Cuplurile sociale:medic-pacient,
avocat-client, profesor-elev, implică principiul colaborării, dar cu
respectarea autonomiei individuale, de aceea bolnavul revendică în mod legitim
poziţia de partener activ, informat, în procesul de luare a deciziilor.
Medicul este pus în multe situaţii ingrate. În primul rând, cei care
apelează la serviciile lui, îl cred atotputernic, asemenea Lui Dumnezeu şi i se
smulge adesea promisiunea vindecării. Este necesară şi educarea pacienţilor în
acest sens, doctorul este muritor, se confruntă şi el cu boli, cu dureri, nu poate
obţine viaţă veşnică nici pentru el sau cei apropiaţi, iar vindecarea este
condiţionată de un set de factori.
Uneori pacientul iese din cabinetul medicului cu o reţetă interminabilă,
având de luat zeci de pilule, dar nu i se explică pe înţeles cum să îşi
administreze tratamentul. Doctorul vorbeşte foarte repede şi în termeni
medicali, pacientul este îngrozit de boala sa şi nu mai are ţinere de minte. Se
omite să se amintească şi faptul că anumite pastile impun un regim alimentar
special. Pe hol, bolnavul îşi dă seama că nu a înţeles nimic despre tratamentul
pe care va trebui să îl ia, ar vrea să se întoarcă, să ceară explicaţii
suplimentare, dar îşi aminteşte graba cu care a fost scos din cabinet.
Ce facem cu articolul 54 al Codului
deontologic al medicilor, în acest caz?
Recomandarea este formulată destul de clar:”Prescripţiile medicale trebuie formulate cât mai clar, medicul
asigurându-se că a fost înţeles complet de către bolnav şi anturajul său,
mergând până la încercarea de a supraveghea personal executarea tratamentului”
Fără să fim negativişti, lucrurile
stau complet diferit. Chiar dacă dozele sunt trecute în reţetă, scrisul
medicilor se dovedeşte indescifrabil. Farmacistele mai răbdătoare scriu pe
pachete câte pastile se iau zilnic, din fiecare, la ce ore, dacă se utilizează
înainte sau după masă.
Articolul 10 din Codul deontologic medical prevede clar:
„Medicul nu va garanta vindecarea
afecţiunii pentru care pacientul i s-a adresat.”
Pacienţii şi aparţinătorii fac deseori presiuni verbale asupra medicilor,
să obţină promisiunea vindecării.
Doctorul are de asemenea de dezvăluit bolnavului o boală incurabilă şi un
sfârşit iminent. Situaţia dilematică în care se află, din punct de vedere uman,
vine adesea in contradicţie cu normativele care îi coordonează activitatea.
Adesea, membrii familiei, care simt că se întâmplă un lucru îngrozitor cu
bolnavul lor, îl asaltează pe culoare şi în cabinet, îl vânează, pentru a afla
realitatea, obligându-l astfel să încalce mai multe articole, atât din
deontologia profesională, cât şi referitoare la drepturile pacientului.
Articolul 16 din Codul deontologic:
„Secretul profesional trebuie păstrat şi faţă de aparţinători, dacă pacientul
nu doreşte altfel.”
Cum să se spună unui copil sau unui adolescent, care abia intră în viaţă,
cu speranţe, cu încredere, că în curând va fi răpus de o boală îngrozitoare şi
că va muri în chinuri?
Unii oameni ar considera inumană tăinuirea adevărului, alţii ar cataloga ca
fiind ucigătoare dezvăluirea. Ce are medicul de făcut?
Răspunsul îl găseşte în Legea
privind drepturile pacientului.
Articolul 6: „Pacientul are dreptul
de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale
propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor
existente la procedurile propuse, inclusiv supra neefectuării tratamentului şi
nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre
diagnostic şi pronostic.
Fiecare individ se va comporta diferit în faţa unui asemenea verdict, de
aceea medicul este şi un fin psiholog, va spune adevărul, dar nu în formă
şocantă. Studiile privind reacţiile psihologice în faţa „condamnării la moarte”
pot servi ca un ghid de comunicare pentru medici.
Astfel s-a demonstrat că oamenii de cultură, cei credincioşi în Dumnezeu,
din familii vechi (care au suferit mult), analfabeţii şi retardaţii mintal (care
nu realizează adevărul) sunt mai echilibraţi în faţa unui asemenea mesaj.
Sunt anxioşi noii îmbogăţiţi, bărbaţii sunt mai fricoşi decât femeile,
tinerii sunt disperaţi, persoanele foarte inteligente se răzvrătesc şi recurg
la metode alternative (medicina naturistă) pentru a scăpa de boală. Cert este
că în asemenea momente, medicul este şi duhovnicul pacientului său. Anunţul se
va face într-un loc liniştit, unde intimitatea pacientului să fie respectată,
iar informaţia va fi urmată de angajamentul ferm de luare în îngrijire şi de
parteneriat în lupta cu boala necruţătoare, oferind speranţa necesară luptei cu
maladia: „Boala dumneavoastră este serioasă, dar nu suntem dezarmaţi în faţa
ei. Vă ofer ajutorul, dar fără consimţământul şi voinţa dumneavoastră de a
lupta, ne se poate face nimic.”
Educaţia terapeutică presupune o comunicare de calitate, iar aceasta constă
în:
1)
a suporta ca bolnavul să-şi exprime până la capăt
credinţele, neliniştile sau dubiile
2)
a fi pregăti pentru întrebări incomode
3)
a încuraja revenirea asupra unor explicaţii date deja
4)
a încuraja bolnavul să pună întrebări care nu au mai fost
abordate.
Deficienţele sistemului medical din România determină ca multe articole din
lucrările ce reglementează etica medicală să fie încălcate. Au fost mediatizate
cazuri în care aparţinătorii s-au prezentat în spitale cu pacienţi în vârstă,
care aveau nevoie de îngrijiri medicale şi li s-au răspuns cinic: „La vârsta
asta, nu avem ce să-i facem. Paturile din spital sunt pline. Duceţi-o acasă, să
moară în patul ei!” De cele mai multe ori discuţia a avut loc în prezenţa
pacientului, care a fost silit să înţeleagă faptul că „trăieşte de geaba şi
anumite persoane din jur consideră foarte apropiată data decesului”.
Articolul
3 din Codul deontologic medical incriminează discriminarea de orice fel:
„Sănătatea omului este ţelul suprem al actului medical. Obligaţia medicului
constă în a apăra sănătatea fizică şi mentală a omului, în a uşura suferinţele,
în respectul vieţii şi demnităţii persoanei umane, fără discriminare în funcţie
de vârstă, sex, rasă, etnie, religie, naţionalitate, condiţie socială,
ideologie politică sau orice alt motiv, în timp de pace ca şi în timp de
război. Respectul datorat persoanei umane nu încetează nici după moartea
acesteia.
Sună atât de frumos şi de promiţător, dar exemplele practice demonstrează
faptul că oamenii vor fi trataţi în mod diferit de la naştere, la moarte. În
timp ce pentru „Domnul Lăzărescu” nu s-a găsit un pat de spital (filmul a fost
făcut după un caz real), vedetele sunt tratate în străinătate, li se pun la
dispoziţie elicoptere. Diferenţierea pacienţilor începe de la formulele de
adresare: „Te doare, moşule?”, fiindcă este un om simplu de la ţară sau:”Cum se
simte astăzi, domnul general? Ne-am străduit să vă punem la dispoziţie acest
salon în care să beneficiaţi de intimitate.”
Un alt lucru revoltător, demn de semnalat este camera de luat vederi şi
microfonul reporterului înfipte aproape de buzele unui muribund, care tocmai a
fost înjunghiat, lovit de o maşină, sau scos din flăcări sau din mină.
Articolul 19 din
deontologie medicală: „Medicul permite
accesul mass mediei la pacient, numai cu acordul acestuia şi dacă nu este
contrar intereselor bolnavului”
În goana după reportaje de senzaţie şi după creştere audienţei, cine se mai
gândeşte să ia acordul pacientului, sau la faptul că imaginea sa va apărea pe
toate canalele de televiziune, deşi nu este decât o masă diformă de carne.
Articolul 26 subliniază
de asemenea abisul dintre teorie şi practică: „Pacientul nevindecabil va fi tratat cu aceeaşi grijă ca şi cei care au
şanse de vindecare.”
Dar şeful de secţie sau medicul curant anunţă membri familiei unei bolnav
de cancer în metastază sec:”Luaţi-l acasă. Va muri, degeaba mai ţine un pat
ocupat şi se mai cheltuieşte cu tratamentul său.”
Explicaţiile referitoare la boală şi tratament:”Trebuie formulate cât mai clar, medicul asigurându-se că a fost înţeles
complet de către bolnav şi anturajul acestuia, mergând până la încercarea de a
supraveghea executarea tratamentului” (Articolul
54).
Şi activitatea de cercetare în medicină are rigorile ei, plecând de la
teoria utilitaristă: „În cercetarea pe
subiecţii umani, binele individului primează asupra binelui societăţii în
general şi al ştiinţei” ( Art.91)
Este lăudabil că se interzice folosirea oamenilor drept cobai de laborator,
cu excepţia cazurilor în care aceştia consimt să devină subiecţi de cercetare.
De asemenea în cazul în care medicul propune participarea pacientului într-un
astfel de test, iar bolnavul refuză, calitatea relaţiei medic - pacient nu va
fi afectată de răspunsul negativ al celui din urmă.
Lucrul demn de laudă, referitor la
comunicarea verbală socio-profesională a medicilor, îl reprezintă solidaritatea
acestora. Spre deosebire de alte clase profesionale în care specialiştii se
denigrează unii pe ceilalţi, medicii se vorbesc de rău între ei foarte rar.
Dacă profesorii şi avocaţii dezvoltă o competiţie de tipul:”Te-ai dus la
meditat la profesorul X, dar nu ştie nimic” sau „Avocatul Y pierde documentele
pe care i le încredinţaţi să le pună la dosar”, medicii nu fac acest lucru. Au
fost cazuri în care chiar dacă au observat erori medicale făcute de confraţii
lor, nu le-au demascat şi nu au îndreptat pacienţii să se adreseze Colegiului
Medicilor.
Articolele 74 şi 75 ale
Codului deontologic medical, nu constituie demagogie:
„Este interzisă răspândirea de
comentarii ce ar putea să prejudicieze reputaţia profesională a unui confrate.
Medicii trebuie să ia apărarea unui confrate atacat pe nedrept.
„Constituie o încălcare a regulilor
etice blamarea şi defăimarea colegilor, critica pregătirii sau activităţii lor
medicale în faţa bolnavilor, a aparţinătorilor, a personalului sanitar, cât şi
orice expresie sau act capabil să zdruncine încrederea în medicul curant şi
autoritatea acestuia.”
Însăşi definiţie pe care Roberto Antonucci o propune pentru comunicare:
„instalarea, gestionarea şi întreţinerea sistemului de relaţii” demonstrează
faptul că ea reprezintă cheia succesului în orice domeniu al activităţii umane
şi rezolvarea tuturor problemelor.
Codul deontologic al medicilor este
completat de Legea privind drepturile
pacientului.
În cazul în care pacientul nu suportă verdictul medicului referitor la
evoluţia bolii sale:” Pacientul are dreptul de a alege o altă persoană care să
fie informată în locul său”.(Art.9)
Aşa cum afirmam la începutul acestui capitol, conform articolului 8 din Legea
privind drepturile pacientului: „Orice informaţie se aduce la cunoştinţa pacientului
într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea termenilor de specialitate”.
Această prevedere referitoare la ajustarea mesajului în funcţie de
receptor, ar putea fi utilizată şi aplicată şi în sistemul juridic.
Articolul 31 din
aceeaşi lege este culmea respectării demnităţii umane: ”Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale, pentru a muri în
demnitate”.
Dacă muribundului i se va asigura asistenţă pentru a muri în demnitate, se
înţelege că pacientul aflat în viaţă va fi tratat cu întreaga consideraţie şi
cu respectul cuvenit pe toată perioada bolii sale.
Sistemul
judecătoresc din ţara noastră intimidează şi copleşeşte cetăţeanul de rând.
În primul rând, în momentul în care doreşte să deschidă o acţiune sau un
dosar, judecătorul de serviciu recomandă un avocat, există cazuri în care chiar
refuză să vorbească direct cu cel venit să îşi caute dreptatea. Nu toţi
cetăţenii acestei ţări au bani pentru avocat. Susţin afirmaţiile cu prezentarea
cazului unui fost consătean, care a fost bătut crunt de un bărbat mai tânăr,
necesitând mai multe săptămâni de spitalizare, iar la întoarcere, hotărât să-l
dea în judecată s-a dus la Tribunal. I
s-a reproşat că plângerea este mult prea simplă şi că nu precizează articolele
de lege care au fost încălcate de pârât. A fost luat de braţ de judecător şi
prezentat unui avocat, gestul cucerindu-l total pe omul simplu, de la ţară.
Avocatul a cerut un avans ca să se ocupe de caz, pentru care nu a tăiat
chitanţă, fireşte, iar omul peste o săptămână a murit.
Se pare că legile sunt făcute pentru a fi încălcate, deoarece am vorbit cu
mai multe persoane cărora li s-a recomandat călduros de către judecător avocaţi
sau experţi, deşi nici personalul auxiliar nu are voie să facă acest lucru.
Articolele 22 şi 23 din Codul
deontologic al personalului auxiliar şi de specialitate al instanţelor
judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea prevăd: „Personalul
auxiliar de specialitate nu va recomanda persoanelor interesate, nominal,
avocaţi, experţi, notari, executori judecătoreşti sau orice alte persoane care
execută activităţi în legătură cu actul de justiţie. Personalului auxiliar de
specialitate nu îi este permis să acorde consultaţii juridice.”
În cazul fericit în care reclamantul de rând a putut scăpa fără avocat, îl
aşteaptă o mare provocare în sala Tribunalului. Avocaţii bine văzuţi de complet
cer dosarele clienţilor lor, chiar dacă sunt la sfârşitul listei, iar oamenii
săraci şi bătrâni aşteaptă în sală până la sfârşit, pentru că dacă îndrăznesc
să se ridice respectuos şi să-l roage pe domnul preşedinte să judece dosarul
lor, că nu mai pot aştepta, sunt certaţi sau ironizaţi. Au fost cazuri în care
primul proces de pe listă a fost judecat ultimul, deoarece reclamantul nu avea
apărător.
Există şi avocaţi nervoşi care ţipă la clienţii lor, deşi onorariile sunt
consistente, nu depun la timp actele sau trec de partea adversarului şi atunci
constatăm că Tribunalul devine scena unde se joacă întotdeauna cele mai reuşite
comedii, dacă nu suntem implicaţi direct. Uneori ţipetele se dezlănţuie pe hol,
unde se află întotdeauna şi cunoscuţi, pentru ca înjosirea să fie şi mai mare.
Am auzit avocaţi adresându-se nepoliticos clienţilor cu părul alb, sau unor
persoane cu studii superioare. În Codul Bunelor Maniere se precizează că :
„Trebuie să ne adresăm cu pronume personal de politeţe, chiar şi
adolescentului, pe care îl rugăm să ne facă loc la coborârea din autobuz.”
Dincolo de aceste carenţe ale lumii avocăţeşti există şi profesioniştii
adevăraţi, dar şi riscuri ale meseriei, încât cu greu se poate stabili cum se
măsoară succesul în avocatură.
Nu vreau să sune sub nicio formă
maliţios constatarea mea, dar avocaţii lucrează uneori la echipele de
salubrizare ale periferiei sociale, fiind prin riscurile asumate profesionişti
bravi. Primul risc pe care şi-l asumă este acela de a elibera din închisori
violatori sau ucigaşi, care nemulţumiţi de faptul că onorariul a fost prea piperat,
să-şi exercite dexteritatea asupra familiei apărătorului lor, aplicând
principiul : „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”. Succesul
profesional nu coincide niciodată cu cel spiritual şi personal, în lumea
apărătorilor.
În construirea atentă a apărării, există o încrâncenarea asemănătoare cu
cea a meşterului Manole, care îşi zideşte tot ceea ce are, numai să edifice
construcţia, după cum i-a promis domnitorului. Avocatul este un creator, prin
excelenţă şi ca scriitorul, doarme în stare de semi-veghe, visând dosarele
aflate pe rol. Uneori îi vine o ideea salvatoare, când se află încă în pat şi
atunci va trebui să aibă un pix şi o foaie la îndemână, să o noteze.
Ce păstrează preotul taina spovedaniei (dar oare păstrează? Cunosc o
preoteasă care umpluse cancelaria unei şcoli de bârfe, cine cu cine, ce a luat,
ce a minţit….), dar avocatul moare cu secretul profesional de gât! Ce simte el
când în sala de judecată aude victima ţipând deznădăjduită: „L-aţi scos
nevinovat, domnule avocat, dar cum l-a ucis pe băiatul meu, va mai ucide? Dacă
într-o zi îl va înjunghia pe fiul dumneavoastră?”
Cred că avocatul se află în permanenţă la judecată cu propria conştiinţă.
Lucrul cel mai dureros, este că deşi a câştigat un proces teribil de greu, pe
care nu l-ar fi câştigat nimeni, se priveşte în oglindă şi spune:”Eşti o
canalie, domnule! Să te simţi vinovat toată viaţa că ai redat omenirii, viu,
liber şi „nevinovat” un ticălos! Vezi ce face banul din om?”
În lumea apărătorilor există trei posibilităţi: să pierzi, şi implicit să
mori de foame, să câştigi prin orice mijloace şi să ai clienţi mereu şi să
negociezi!
Cum se măsoară succesul în avocatură, dat fiind caracteristica ingrată a
meseriei, de a nu refuza infractorilor înrăiţi dreptul la apărător? Simplu,
avocatul să reeduce clientul pe care l-a salvat fabricând dovezi, de la o
pedeapsă binemeritată. Pare utopic acest principiu, dar pentru limpezirea
propriei conştiinţe se cade să audă aceste vorbe: „Ştiu că nu este drept că aţi
fost scos nevinovat, iar dumneavoastră ştiţi asta mai mult ca mine! Cred că
Dumnezeu v-a dat o şansă, pentru că aţi greşit şi doreşte să nu mai repetaţi
fapta antisocială! Sper că nu veţi irosi toată truda mea!”
Poate fi o obligaţie profesională care nu lasă iluzia că avocatul consimte
la faptă reprobabilă a clientului său, încurajându-l să fie şmecher şi „să
fenteze legea din nou”.
Orice om are dreptul la a doua şansă, asta face avocatul, dar să nu-şi
transforme clienţii în infractori înrăiţi. Ei se pot purta cu atâta delicateţe
şi eleganţă sufletească, încât să îl determine pe delincvent, să-i fie ruşine
de postura în care se află, cu atât mai mult, cu cât a scăpat nepedepsit.
Cea mai mare greşeală a avocatului
este aceea de a se crede la bară şi pe stradă, şi în familie, şi între prieteni.
Actorul şi avocatul nu trebuie să confunde rolurile, vedetele nu trebuie să se
poarte acasă şi pe stradă, ca „pe scenă”.
De fapt ce reprezintă succesul în avocatură? Câştig de cauză, pledoarie
ireproşabilă, faimă, câştiguri fabuloase, nopţi de nesomn, ochi înroşiţi de
dosare, fără număr.
Dacă în final apare întrebarea: „
S-a meritat?” înseamnă că succesul a reprezentat compromisul vieţii, cu propria
conştiinţă, cu toate valorile şi adevărurile din jur!
Drama omului nedreptăţit însă este amplificată adesea de mărturiile
mincinoase, de felul în care este primit la arhivă, când doreşte să adauge ceva
la dosar sau să-l ceară pentru a-l studia. Anumite arhive judecătoreşti dau
impresia de săli de aşteptare. Cetăţeanul nu are intimitate pentru a se adresa
cu încredere funcţionarului şi aici fiind concurat de avocaţii care au
întâietate. Nu contează ordinea în care au solicitat dosarul, avocatul are
întâietate. Sistemul juridic este foarte solicitant din punct de vedere psihic,
dar cei implicaţi în înfăptuirea dreptăţii au obligaţia de a comunica etic,
chiar şi în momentele tensionate.
Cred că acest aspect l-au avut în vedere specialiştii care au întocmit
Codul Deontologic al grefierilor, în special articolul 17: „Personalul auxiliar de specialitate trebuie să dea
dovadă de moderaţie şi să nu îşi arate nemulţumirea faţă de persoanele cu care
intră în contact în calitate oficială”.
Regula poate fi încălcată însă şi în plen. Într-un tribunal de provincie, o
doamnă judecătoare a ţipat la grefieră, a făcut-o „incapabilă”, apoi s-a
ridicat de la birou, pălmuind-o în plină şedinţă şi mai profesează şi astăzi,
deşi a speriat grefierele de şedinţă care sunt nevoite să lucreze cu dumneaei.
În mod normal, atât judecătorul, cât şi avocatul sau grefierul ar trebui să
aibă telefoanele închise când discută cu clienţii, să le acorde importanţă,
să-i asculte fără să îi întrerupă sau să îi intimideze, din păcate practica
demonstrează contrariul. Dacă sună telefonul din birou, cetăţeanul este obligat
să asiste la o discuţie banală între funcţionar şi unul dintre membri familiei
de care abia s-a despărţit.
Lanţul slăbiciunilor din sistemul juridic împleteşte carenţele comunicării
verbale cu cele ale atitudinii faţă de beneficiarul serviciilor. De pildă, după
aşteptatul la o coadă imensă, pentru a intra la judecătorul de serviciu,
cetăţeanul este nevoit să meargă la
Poştă pentru achiziţionarea unor timbre judiciare, unde are
iar de aşteptat, la trezorerie, unde achită taxa pentru dosar, iar când se
întoarce, va constata că audienţa s-a terminat şi trebuie să se prezinte a doua
zi. Ideal ar fi ca plata tuturor taxelor şi achiziţionarea timbrelor să se facă
în sediul instituţiei. Să ne imaginăm oameni bolnavi sau în vârstă, nevoiţi să
se judece pentru dreptatea lor, care după ce fac atâtea drumuri, cheltuiesc
atâţia bani şi stau zile întregi la cozi, sunt certaţi şi în instanţă, în mod
public, sau li se vorbeşte într-o limbă pe care nu o înţeleg, pentru că nu au
apărător.
În general în sediile Tribunalului şi al Poliţiei există o stare detensiune,
de aceea funcţionarii trebuie să dea dovadă de empatia care o amortizează.
Există avocaţii, care de teamă să nu îşi piardă onorariul alimentează răul
dintre părţi, deşi acestea ar fi dispuse să se împace. În ultima vreme se
observă acest lucru la scandalurile mediatizate, în care avocaţii care apar pe
ecrane acuză partea adversă de lucruri grave, fără dovezi, deşi ştiu că încalcă
un drept elementar, sau îşi apără clienţii, deşi au fost prezentate dovezi ale
vinovăţiei lor. Poate că succesul în avocatură se măsoară prin numărul
dosarelor câştigate, dar este un gest inuman să se opună reconcilierii, când
există o tendinţă minimă pentru înfăptuirea acestui lucru deosebit între
oameni. Adevăratul caracter al unui om se vede în situaţiile dramatice ale existenţei
sale. Uneori, în sala Tribunalului sunt vânturate în public mizerii care ar
trebui păstrate în familie. Prin cuvinte se formulează reproşurile de tipul:
„Te-am ţinut acasă pe banii mei”, „Te-am îmbrăcat şi ţi-am dat să mănânci”,
spectatorii aflând cu lux de amănunte intimităţile unei căsnicii, dar şi
pretenţiile:”Împărţim totul pe din două, iar o farfurie dacă rămâne, o
spargem.”
Aşa cum ziaristul trebuie să fie obiectiv în prezentarea faptelor,
personalul auxiliar din sistemul judiciar trebuie să respecte fără nicio
discriminare drepturile şi garanţiile procedurale ale tuturor părţilor, având o
atitudine echidistantă, fără influenţe legate de rasă, sex, religie,
naţionalitate sau de statutul socio-economic, politic şi cultural al unei
persoane.
Codul Deontologic al Personalului Auxiliar din sistemul juridic face admirabil distincţia: „Orice funcţionar al Tribunalului sau Judecătoriei trebuie să fie o persoană deschisă, cu care se poate discuta, dar nu se poate aranja cu ea.”
Codul Deontologic al Personalului Auxiliar din sistemul juridic face admirabil distincţia: „Orice funcţionar al Tribunalului sau Judecătoriei trebuie să fie o persoană deschisă, cu care se poate discuta, dar nu se poate aranja cu ea.”
Activitatea judecătorilor şi a procurorilor este reglementată de Codul deontologic al judecătorilor şi
procurorilor, pentru avocaţii din spaţiul european existând Codul deontologic al avocaţilor din U.E., aceste
normative fiind completate de Legea privind drepturile inculpatului.
Din nou se face apel la egalitatea deplină a oamenilor în faţa actului de
justiţie, principiu formulat admirabil în cuvinte: „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte egalitatea
cetăţenilor în faţa legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu,
să respecte şi să apere demnitatea, integritatea fizică şi morală a tuturor
persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile judiciare.”
Acest articol ne determină să înţelegem că în sala Tribunalului, domnii
judecători se vor adresa tuturor participanţilor, în orice postură s-ar afla
cu: „Domnule” sau „Doamnă”, folosind pronumele de politeţe „Dumneavoastră” şi
în consecinţă forma de plural a verbului. Numai cine nu a asistat la şedinţe nu
a auzit: „Tataie”, „Mamaie”, „Spune mai repede ce ai de spus şi pe înţeles, să
pricepem şi noi, nu numai tu!” Cei bătrâni sau foarte tineri, ţăranii, oameni
fără funcţii sau demnităţi publice nu beneficiază de prevederile articolului 8, din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, citat mai sus,
corpul judecătoresc sancţionând prin adresare statutul social al acestora.
Din păcate, lucrurile nu se rezumă doar la acest aspect. Soţia unui fost
parlamentar care a accidentat mortal doi oameni, nu a primit un an de
închisoare, în timp ce un tată, care şi-a ucis propriul copil care îi ieşise în
întâmpinare, strivindu-l cu maşina, pentru că nu l-a văzut, a primit 10 ani de
închisoare. În faţa unor astfel de decizii, acest articol de lege parcă ar
aparţine stilului beletristic, nu celui juridico – administrativ.
În romanul psihologic „Ciuleandra”,
Liviu Rebreanu a surprins în toată complexitatea ororii sale, modul abject în
care justiţia pe criteriile apartenenţei la o anumită clasă socială devine
spectacol de teatru sau de circ. Scriitorul s-a inspirat întotdeauna din
realitate în scrierea operelor sale, de aceea merită să fie citat în această
lucrare. Într-o clipă de nebunie, Puiu Faranga, fiul fostului Ministru de
Justiţie, îşi ucide soţia, pe frumoasa şi nevinovata fată simplă, din popor, Mădălina,
rebotezată după moda timpului Madelaine. După comiterea crimei, anturajul
familiei Faranga, compus din adevărate elite sociale , prescrie un tratament
dubios inculpatului: internarea într-un sanatoriu şi simularea nebuniei, pentru
a se sustrage răspunderii penale aferente faptei sale. Această atitudine
măsoară gradul de devianţă al societăţii şi al sistemului juridic.
Chiar tatăl, Policarp Faranga, în calitate de om al legii, încurajează o
justiţie părtinitoare pentru fiul său, din două motive: „Mai bine nebun, decât
ocnaş!” şi „Ţara îmi datoreşte măcar atâta în schimbul serviciilor pe care i
le-am făcut”.[1] Procurorul şi prefectul
devin complici la acoperirea odioasei crime, în numele prieteniei, al
complicităţii, al faptului că Domnul Policarp Faranga a fost şi este cineva, în
timp ce sărmana Mădălina era o fată de ţărani:”Imposibil! se cruci prefectul,
strângând mâna lui Faranga cu efuziune şi compătimire. Ce catastrofă, dragul
meu! Tocmai povesteam procurorului ce mi-ai telefonat şi nu ne venea deloc să
credem…A propos…să-ţi prezint pe procurorul Săvescu! Un băiat foarte de ispravă
şi cu atât mai atins de întâmplarea asta nenorocită, că doar tu, pe când erai
la justiţie, l-ai adus în Bucureşti!”[2]
Cea mai mare provocare o reprezintă audierea martorilor pentru stabilirea
adevărului juridic. Există multe atitudini ale celor care cu voia sau fără voia
lor asistă la un incident.
În general, oamenii spun că nu au văzut nimic, că nu ştiu ceea ce s-a
întâmplat, pentru a nu se implica în conflictul părţilor, avându-se în vedere
că acestea pot fi din sat, iar fiind martorul unuia, se atrage automat
antipatia celuilalt. În plus, a te pune la dispoziţia justiţiei înseamnă timp
pierdut, bani cheltuiţi pe drum. Eschiva este condamnabilă , dacă incidentul
s-a soldat cu o crimă, cu mutilarea pe viaţă, iar cel care deţine adevărul,
nu-l spune. Totdeauna , în astfel de situaţii ar trebui să se gândească la
faptul că şi el poate deveni o victimă, iar martorul său, din comoditate sau
teamă, va refuza să-l ajute.
Un bătrân din satul meu a fost bătut cu bestialitate pe stradă, în prezenţa
întregului sat de un bărbat mai tânăr, care teroriza întreaga aşezare. În
primul rând nu a intervenit nimeni să scape victima din mâinile agresorului,
doar o nepoată a acestuia a strigat: „Lasă-l, că-l omori!” Laşitatea colectivă
se dovedeşte o pată ruşinoasă, nefiind vorba de o situaţie tensionată în care
luarea de poziţie se dovedeşte un nonsens, putând să se răsfrângă asupra celui
care o iniţiază. În al doilea rând, după incident, oamenii l-au pansat pe cel
rănit, l-au spălat de sânge, au anunţat salvarea şi l-au îndemnat să apeleze la
justiţie:”Trebuie să fie pedepsit pentru că v-a atacat la drumul mare. Să nu-l
lăsaţi aşa! Aveţi atâţia martori!”
După ce l-au încurajat să deschidă proces bătăuşului, în momentul în care
victima a încercat să coopereze cu martorii, spunându-le: „Mi-aţi promis că
veniţi la proces şi că veţi declara ceea ce aţi văzut”, refuzul a fost
categoric. Motivaţia: „Vrei să ne omoare şi pe noi?”
Societatea a devenit un loc al insecurităţii în mod cert din cauza acestei
atitudini. Colectivitatea capitulează în faţa declasatului care face legea de
teamă, din cauza faptului că nefiind considerat un pericol public, va fi lăsat
liber, pedepsindu-i pe cei care îl demască.Unii martorii se prefac că nu au
auzit şi nu au văzut nimic.
Există şi martori de profesie,
care pentru un anumit tarif, fabrică mărturii mincinoase, determinând
înclinarea balanţei dreptăţii în partea care nu se cuvine. Documentându-mă
pentru această lucrare, am participat la mai multe şedinţe, în sala
Tribunalului, observând câteva femei în vârstă, care veneau dimineaţa şi plecau
seara, depunând mărturie în mai toate procesele în care erau implicaţi
consătenii lor. Un domn judecător le-a atras atenţia asupra acestui fapt,
spunând:”De când profesez, dumneavoastră sunteţi nelipsite din sala
Tribunalului. Vă atrag atenţia că mărturia mincinoasă se pedepseşte aspru!”
Din păcate nu am auzit ca vreun martor mincinos să fie pedepsit pentru
încumetarea de a fi martor de profesie şi de a obţine foloase necuvenite din
minciuni fabricate sau prefabricate, doar vrăjitoria având puncte comune cu
această ocupaţie care nu este cuprinsă în nomenclatorul meseriilor.
Uneori martorii îşi schimbă depoziţiile pe parcursul desfăşurării
procesului, ca în exemplul următor: „ Nu mai puţin de şapte persoane,
domiciliate în comuna Făurei, riscă să ajungă în faţa magistraţilor romaşcani
pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, după ce, în urmă cu mai
multă vreme, cele şapte persoane s-au mai prezentat în faţa instanţei de
judecată, în calitate de martori, acum aceştia riscă să se transforme in
inculpaţi. Motivul: minciunile spuse de cei şapte oameni în cadrul unui proces
care a avut loc tot la
Judecătoria Roman.
În data de 17 martie a acestui an, Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman
s-a sesizat din oficiu despre faptul că mai multe persoane, care avuseseră
calitatea de martori într-un dosar penal în care Radu C. era cercetat pentru
comiterea infracţiunii de port, fără drept, de armă albă, au făcut declaraţii
mincinoase în faţa instanţei de judecată. În scurt timp, cazul a ajuns în
atenţia poliţiştilor din cadrul Poliţiei Roman, care, în urma cercetărilor
efectuate au constatat că suspiciunile procurorilor sunt reale.
Astfel, în după-amiaza zilei de 12 mai a anului trecut, în jurul orei 18,
în timp ce mai multe persoane din Făurei efectuau lucrări agricole la o fermă
din comuna Tămăşeni, la sediul fermei a venit Radu C., care, aflat în stare de
ebrietate şi având asupra sa două cuţite mari de bucătărie, a ameninţat cu
moartea alţi doi bărbaţi aflaţi în fermă, pe Dorel C. si Vasile T.
Scandalul a fost cercetat, la acea
vreme, de către poliţiştii din Tămăşeni, ocazie cu care, în cursul urmăririi
penale, cele şapte persoane din Făurei au fost audiate în calitate de martori. Când cei
şapte au ajuns în instanţă, în calitate de martori, ei au relatat o situaţie
total diferită de cea pe care au descris-o în cursul urmăririi penale.
Astfel, martorii mincionoşi au
declarat în faţa judecătorilor că nu au văzut asupra lui Radu C. niciun cuţit,
în momentul în care acesta a făcut scandal în incinta fermei agricole de la Tămăşeni. Cei şapte
martori mincinosi sunt: Dorel C., de 31 de ani, Vasile T., de 40 de ani,
Constantin C., de 28 de ani, Valerian S., de 23 de ani, Cătălin S., de 27 de
ani, Gheorghe S., de 28 de ani, si Sorin N., de 19 ani, toti din Făurei.
În urma ultimelor cercetări efectuate de către poliţişti în acest caz, cei
şapte martori care au jurat strâmb în faţa instanţei de judecată au recunoscut
că au făcut declaraţii mincinoase, de frica lui Radu C., motivând că îl
cunoşteau pe acesta ca fiind o fire foarte violentă şi răzbunătoare. Cu toate
acestea, cei şapte martori mincinoşi riscă să ajungă acum din nou în instanţă,
de aceasta dată ca inculpaţi, pentru comiterea infracţiunii de mărturie
mincinoasă. Conform prevederilor articolului 260 din Codului Penal, cei şapte
mincinoşi riscă o pedeapsă cuprinsă între unu şi cinci ani de închisoare.”
(Articol apărut în “Ziarul de Roman, la data de 23-06-2006, sub semnătura
lui Bogdan Gotca)
Există şi martori îşi vând serviciile celuilalt pe parcursul desfăşurării
procesului. Ideea ca adevărul să fie cumpărat şi vândut pe bani, după cum pe
vremuri erau vânduţi oamenii în pieţele de sclavi, ar trebui să ne revolte şi
să ne determine să acţionăm. Oamenii care recurg la aceste stratageme pentru a
obţine cât mai multe câştiguri nu au demnitate, dar atentează şi la demnitatea
publică a societăţii, prin actul lor.
Într-un orăşel de provincie exista un domn judecător care pretindea şi
accepta mită, ulterior clasând dosarele pe motivul că părţile nu s-au prezentat
la proces, deşi puteau dovedi cu martori că au fost în sală. Doamna S.V. se
judeca pentru o bucată de pământ pe care o cumpărase cu o chitanţă de mână,
vânzătorii recunoşteau, dar terenul nu era trecut în rolul acestora. Discutând
cu judecătorul acesta i-a spus:”O puteţi aduce martoră şi pe fiica
dumneavoastră, care a asistat la întocmirea chitanţei!”
Doamna ştia că rudele de gradul întâi nu pot depune mărturie, dar domnul
judecător i-a reproşat că îşi depăşeşte atribuţiunile şi că nu ştie legea mai
bine ca el. A pretins o sumă de bani, i-a luat, iar patru şedinţe a consemnat-o
pe femeie absentă de la procese, deşi o interoga în sala de judecată şi a
clasat dosarul prin motivul neprezentării reclamantei.
Fără a fi personaj de comedie, domnul judecător s-a prezentat cu o doamnă
tânără, aflată în proces de divorţ, la recepţia hotelului din oraş, rugându-l
pe patron să le pună la dispoziţie o cameră pentru câteva ore, pentru că are de
discutat cu reclamanta probleme legate de proces.
Peste două luni, magistratul a fost
destituit pentru luare de mită, iar doamna a trebuit să o ia cu procesul de la
capăt. Negocierea şi maltratarea dreptăţii ţin de comunicare şi de demnitatea
individuală, fiind în acelaşi timp un afront adus demnităţii colective.
În viaţa cotidiană, o serie de oameni depun mărturii mincinoase,
referitoare la anumite persoane sub forma unor denigrării sau zvonuri
calomnioase. Şi în societatea civilă au loc în orice clipă reconstituiri şi
validări ale adevărului, dar nu în cadru oficial, ca la Tribunal. Uneori
divergenţele de opinii degenerează în acuzaţii multiple, mai mult sau mai puţin
fondate, de aceea sfatul scriitoarei Ileana Mălăncioiu este demn de toată
seriozitatea:”Respectul de sine te obligă să nu polemizezi cu oricine.”[3]
Josnicia unor semeni merge până
acolo încât inventează replici acide, semănând vrajbă între oameni,
dovedindu-se”profesionişti versaţi ai vrajbei” (termen preluat de la Ileana Mălăncioiu ).
Nu întâmplător, cei care depun
mărturie la Tribunal
jură pe Biblie, pentru că porunca a noua spune clar:”Să nu mărturiseşti strâmb
împotriva fratelui tău!” Codul juridic a avut ca model învăţăturile Sfintei
Scripturi, care a instituit validarea adevărului, prin mărturia a doi-trei
martori:”Acuzaţia împotiva cuiva trebuie să fie susţinută de mărturia a cel
puţin doi martori.”
Tentaţia de a masacra adevărul şi de a anula demnitatea cu care fiecare om
a fost investit a existat din cele mai vechi timpuri, aşa se explică
interdicţia de la exodul:”Să nu vă uniţi cu cel rău, pentru a face o mărturie
falsă!” sau măsurile categorice prevăzute la Deuteronom pentru
martorii mincinoşi:”În caz de mărturie falsă, autorii să îndure aceeaşi
pedeapsă cu aceea pentru care au depus mărturie falsă, pentru a sluji exemplu
celorlalţi.”
Înţeleptul Solomon, care se distingea prin înţelepciunea soluţionării unor
cauze aparent imposibile a afirmat că:” Martorii înţelepţi şi înşelători sunt
ca un buzdugan, ca o sabie şi ca o săgeată ascuţită, sunt stricaţi, îşi bat joc
de dreptate şi trebuie aspru pedepsiţi.”
Tocmai de aceea jurământul depus de martor în sala Tribunalului sună
astfel:”Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.
Aşa să îmi ajute Dumnezeu!”
Iar Codul Penal sancţionează aspru denunţarea calomnioasă:
Articolul 259 din Codul penal Actualizat: “Învinuirea
mincinoasă, făcută prin denunţ sau plăngere, cu privire la săvârşirea unei
infracţiuni de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoare de la 1 an,
la 3 ani.
Producerea ori ticluirea de probe
mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte se pedepseşte cu închisoare de
la 1, la 5 ani.
Potrivit articolului 76, pedeapsa se
reduce doar dacă persoana care a săvârşit fapta recunoaşte, înainte de punerea
în mişcare a cţiunii penale faţă de persoana în contra căreia s-a făcut
denunţul sau plângerea.
Pentru elucidarea adevărului este
nevoie imperioasă de un martor corect, iar cel care refuză să depună mărturie
într-o cauză de viaţă şi de moarte să se gândească la faptul că i se poate
întâmpla acelaşi lucru, iar frustrarea nedreptăţii va fi completată de aceea că
nu poate dovedi adevărul.
Justiţia s-a confruntat de-a lungul timpului cu martori mincinoşi, care
inventează sau omit adevăruri salutare pentru stabilirea dreptăţii, de aceea o
secţiune a Codului Penal este
consacrată mărturiilor mincinoase şi celor care recurg la forţă pentru
intimidarea martorilor.
CODUL PENAL
CRIME SI DELICTE CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTITIEI
Mărturia mincinoasă
Art. 335. - (1) Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă sau în
orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu
spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost
întrebat se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 5 ani.
(2) Dacă în urma mărturiei mincinoase a rezultat o condamnare la o pedeapsă
privativă de libertate mai mare de 5 ani, pedeapsa este închisoarea strictă de
la un an la 5 ani, iar dacă a rezultat condamnarea la o pedeapsă mai mare de 10
ani, pedeapsa este închisoarea strictă de la 2 la 10 ani.
(3) Fapta prevăzută în alin. (1) sau (2) nu se pedepseşte dacă, în cauzele
penale, mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate
cazurile, mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă
soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia.
(4) Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a
produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o
hotărâre sau s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa
va reduce pedeapsa potrivit art. 92.
(5) Dispoziţiile alin. (1)-(4) se aplică în mod corespunzător şi expertului
sau interpretului.
Încercarea de a determina mărturia mincinoasă
Art. 336. - (1) Încercarea de a determina o persoană prin constrângere ori
corupere să dea declaraţii mincinoase sau să nu depună mărturie într-o cauză
penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori
se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 3 ani sau cu zile-amendă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care fapta este
săvârşită faţă de un expert sau interpret.
Au existat cazuri celebre de procese – spectacol cu fabricarea probelor şi
manipulare opiniei publice prin campaniile mass - mediei. Cazul Dreyfus
este pilduitor în acest sens.
Procesul a început la 19 decembrie
1894, pe parcursul a patru zile. Protagonistul acestei mascarade era Alfred
Dreyfus, căpitan în armata franceză, incriminat că ar fi împărtăşit secrete
militare ataşatului militar german la Paris, colonelul Max von Schwartzkoppen.
Dovada era o
listă în care erau enumerate documente secrete ce fuseseră dezvăluite armatei
germane. În urma unor investigatii s-a hotărât ca scrisul de pe hârtie
aparţinea căpitanului Dreyfus.
Procesul acesta a fost cea mai explozivă afacere care a tulburat cea
de-aIII-a Republică Franceză. Austria şi Franta erau, în acea vreme,
considerate cele mai anti-semite naţiuni, iar Alfred Dreyfus era evreu. Astfel,
"Afacerea Dreyfus", a creat un puternic val de anti-semitism care a
durat câteva decenii, şi a făcut mult mai mult de atât, după cum spune
istoricul William L. Shirer :"În următorii 12 ani Franţa a fost scena
luptelor dintre cei ce au avut dreptate în acest proces şi cei care s-au
înşelat…Familii au fost dezbinate, vechi prietenii distruse, dueluri purtate,
guverne răsturnate, cariere ruinate."
Toată această agitaţie a avut loc
deoarece Dreyfus era de fapt nevinovat, însă armata şi mulţi politicieni de
frunte au fost determinaţi să-l acuze, iar dovezile împotriva lui au fost
fabricate.
Astfel a fost condamnat şi trimis în
închisoare în "Insula Diavolului", colonia penală franceză, de pe
coasta Americii de Sud. Chiar şi înainte de a fi judecat, a fost puternic
condamnat de presă, într-un val de isterie populară, îndreptată împotriva
trădătorilor, în general, şi a evreilor în particular.
Ministrul de război, generalul Auguste Mercier, a cerut ca Dreyfus să fie
condamnat. Unul dintre subalternii săi, Maiorul Hubert Henry, ştia că dovezile
pe care le deţineau erau slabe. Pentru a le întări, acesta a creat un număr de
documnte falsificate, scrise de mâna, în care era imitat scrisul căpitanului şi,
în plus, a jurat în faţa judecătorului că ştie dintr-o sursa mai mult decât
sigură, că Alfred Dreyfus este vinovat,fiind condamnat pe baza unor dovezi
false şi a unei mărturii mincinoase.
Cu timpul, însă, adevărul a început să iasă la iveală. Mulţi însă s-au opus
furios redeschiderii cazului, în principal armata, majoritatea presei şi
guvernul. În martie 1986, datorită maiorului Georges Picquart s-a descoperit că
scrisul de pe hârtia care l-a incriminat pe Dreyfus, era de fapt al maiorului
Ferdinand Walsin Esterhazy. Acesta era cunoscut pentru numeroasele sale
legături cu germanii.
La 13 ianuarie 1898 a
apărut în ziarul parizian "L'Aurore", unul dintre cele mai faimoase pamflete
vreodată publicate în presa franceză, şi anume scrisoarea deschisă intitulată
"J'accuse", scrisă de Emile Zola, care acuza armata că ar fi înscenat
procesul lui Dreyfus. Aceasta scrisoare a avut mare importanţă în desfăşurarea
Afacerii Dreyfus. Maiorul Henry a recunoscut că a falsificat dosarele şi s-a
sinucis. Esterhazy a fost judecat, dar la insistenţele armatei a fost găsit
nevinovat. Înalta Curte de Apel a ordonat un nou proces pentru Dreyfus, care a
avut loc în vara lui 1899, în urma căruia căpitanul este din nou acuzat, pentru
a nu distruge credibilitatea armatei. Cu toate acestea a fost iertat de preşedintele
Frantei, şi eliberat din închisoarea militară în septembrie.
În 1906 Dreyfus a fost reprimit în armată, şi promovat la rangul de maior.
Picquart a fost reabilitat, şi făcut general de brigadă, iar după doi ani
devine ministru de război.
Nici cele patru procese de la
Moscova nu au fost mai puţin spectaculoase, pentru că
verdictele se ştiau înaintea începerii judecăţii, ca în cazul concursurilor
aranjate în care numele câştigătorului este pe buzele tuturor înainte de
validarea rezultatelor. Oponenţii lui Stalin au fost acuzaţi de conspiraţie
împotriva URSS, de tentative de asasinare a liderilor sovietici, de încercări
de dezmembrare a statului şi de restaurare a capitalismului.
Procesele au dat impresia de corectitudine deoarece occidentali au avut
acces în sala de judecată, încadrările juridice erau în conformitate cu Codul
Penal Sovietic, iar acuzaţii îşi mărturiseau public vina, în faţa completului
de judecată. Lucrul care se omitea şi care a fost dezvăluit mult mai târziu se
referea la metodele psihopolitice barbare, prin care victimele erau silite să
recunoască acuzaţiile.
Psihopolitica este „arta şi ştiinţa
de a revendica şi de a menţine dominaţia necesară asupra gândirii şi
loialităţii indivizilor, a funcţionarilor, a slujbaşilor de tot felul şi a maselor
populare”, deviza psihopoliticianului fiind: „Dacă vreţi să fiţi ascultaţi, nu
faceţi nici un fel de compromis cu umanitatea. Dacă vreţi supunere, faceţi-i pe
oameni să înţeleagă că nu cunoaşteţi mila.”[4]
Primul proces a fost procesul
celor 16, desfăşurându-se în august, 1936, principalii acuzaţi fiind Grigori
Zinoviev şi Lev Kamenev, doi dintre cei mai importanţi conducători ai
partidului bolşevic. Acuzaţii declaraţi vinovaţi au fost declaraţi vinovaţi şi
executaţi.
Al doilea proces a avut
loc în ianuarie, 1937, fiind cunoscut şi sub numele de procesul celor 17 lideri
de partid. 13 au fost executaţi prin împuşcare, iar patru condamnaţi la muncă
silnică, dar nu s-au mai întors din lagăre.
Procesul Blocului celor de dreapta a avut
21 de acuzaţi şi s-a desfăşurat în martie, 1938. Acuzaţii principali au fost
executaţi, ceilalţi au murit în lagărele de muncă.
Al
patrulea proces a fost secret, un grup de generali ai armatei roşii fiind
judecaţi în iunie, 1937 de către un tribunal militar.
Umanitatea ar trebui să înveţe din aceste greşeli. La nivel internaţional
au existat procese ruşinoase, ulterior acuzaţii fiind reabilitaţi sau nu. Ceea
ce intrigă sunt aspectele referitoare la fabricarea unor dovezi şi la obţinerea
recunoasterii vinovăţiei prin tortură.
De pildă, acuzaţii sovietici erau
conectaţi la şocuri electrice înainte de judecată, bătuţi crunt şi drogaţi. În
numele puterii politice s-a ucis fizic şi moral, demnitatea opozanţilor fiind
călcată în picioare. Torţionarul nu realizează niciodată faptul că el este cel
mai înjosit prin tratamentul inuman pe care îl aplică şi nu victima sa. Într-o
etică internaţională ar trebui să se interzică pentru totdeauna prezenţa pe
scena politică a partidelor sau a forţelor care au torturat, împunându-şi
doctrinele cu pumnul de fier şi consolidându-şi puterea prin suprimarea
opozanţilor.
Nici atacurile verbale din
campaniile electorale, manipularea cetăţenilor şi utilizarea învrăjbitorilor
profesionişti nu sunt metode corecte, dar să ucizi pentru a conduce devine incompatibil
cu calitatea de om, pentru că nu se admite decât uciderea în legitimă apărare
dovedită cu probe concrete.
În orice domeniu al activităţii umane, comunicatorul etic va uza de
întreaga sa înţelepciune pentru a modela vorbitorul maleabil, în sensul de a-şi
filtra mesajele. Responsabilitatea privind schimbul de mesaje revine atât
emiţătorului, cât şi receptorului. Putem opri în modul cel mai elegant o
discuţie care nu ne este utilă, ba mai mult de atât ne şi răneşte. Parabola
referitoare la testul lui Socrate ne scuteşte de multe neplăceri şi clarifică
toate caracteristicile adevărului.
Se spune că înţeleptul filozof se afla pe stradă şi a văzut o cunoştinţă
alergând spre el. Când au ajuns faţă în faţă, interlocutorul i s-a adresat,
zicând:” Socrate, ştii ce am auzit despre unul dintre studenţii tăi?”
Nici curiozitatea firească a fiecărui om nu l-a determinat pe Socrate să
îşi îndemne partenerul de dialog să spună vrute şi nevrute. Filozoful i-a
propus următorul lucru: „Stai o clipă! Înainte de a continua, hai să facem
„testul celor trei”” Să evaluăm împreună ce vrei să îmi spui despre studentul
meu. Nu rosti vorbe pe care le poţi regreta, ci mai întâi fă testul adevărului.
Eşti sigur că este adevărat ceea ce ai să-mi spui despre el?”
Evident că „binevoitorul” nu era sigur. În viaţa de zi cu zi, anumiţi
oameni au o plăcere să transmită zvonuri neverificate despre semenii lor.
„Deci nu eşti sigur dacă ceea ce vrei să îmi spui este adevărat sau nu, a
continuat Socrate. Atunci să trecem la „testul binelui”. Ceea ce vrei să îmi
spui despre studentul meu este de bine?” Emiţătorii din epoca noastră s-au
învăţat să asculte cu plăcere lucruri rele despre alţii. Filozoful refuză să
participe la o discuţie neprincipială despre unul din apropiaţii săi.
Comunicarea verbală a degenerat pentru că în loc de refuz, receptorul
stimulează emiţătorul să critice, să judece, să pună etichete, să bârfească.
„Binevoitorul” s-a văzut din nou obligat să recunoască faptul că nu avea
ceva bun de spus despre studentul în discuţie. Cu răbdare, Socrate i-a
explicat: „Vrei să îmi spui ceva de rău despre studentul meu şi nici măcar nu
eşti sigur că lucrul acesta este adevărat. Atunci să facem ultimul test: „al
utilităţii”. Ceea ce intenţionezi să îmi spui despre studentul meu îmi va fi de
folos?” Cel care îl abordase pe marele filozof s-a înroşit, a spus:”Nu,
dimpotrivă” şi a plecat. Se spune că în acest fel, Socrate nu a aflat niciodată
că soţia îl înşeală cu cel mai apropiat student al său.
Dacă în viaţa cotidiană aceste teste se pot face şi sunt valabile, în
justiţie, testul binelui este exclus. Cu toate acestea în anumite procese
asistăm la o adevărată hărţuire a martorilor sau chiar a victimelor. De pildă
victimele violurilor sunt întotdeauna întrebate în mod sentenţios: „Nu aţi fost
îmbrăcată provocator în ziua aceea? Prin atitudinea dumneavoastră nu aţi
contribuit la fapta comisă de agresor?”
Din cauza acestor aspecte nedorite multe victime renunţă să mai depună
plângere împotriva violatorilor. Există o mentalitate bolnavă la nivelul societăţii,
de cele mai multe ori persoanele violate sunt considerate uşuratice. Indiferent
cum s-ar îmbrăca şi ce gesturi ar face cineva, nimeni nu-l îndreptăţeşte pe cel
care trece peste voinţa acelei persoane şi o violează.
De cele mai multe ori audierile victimelor unui viol decurg în aşa fel,
încât induc sentimentul de vinovăţie, să nu mai vorbim de audierile
presupuşilor criminali, care uneori sunt bătuţi şi obligaţi să recunoască o
faptă pe care nu au comis-o.
Si în cazul furturilor avocaţii apărării conduc vânătoarea vinei
victimelor, într-un mod total lipsit de etică. În şedinţele tribunalelor se aud
întrebări de tipul:”De ce aţi scos portofelul în public şi v-aţi numărat banii?
De ce v-aţi lăudat că aveţi bani mulţi? De ce aţi scos ostentativ banii să se
vadă că sunteţi un om prosper?”
Întrebările sunt neavenite, ştiut fiind faptul că şi dacă se găseşte o sumă
de bani pe stradă, legal este ca aceasta să fie predată la poliţie. La fel de
forţată este şi declaraţia avocaţilor care fac exces de zel şi oricât de gravă
ar fi fapta clientului lor, trâmbiţează replica:”Clientul meu este nevinovat.
Totul este o înscenare murdară!”
În procesele simple, divorţuri
sau partaje, audierea martorilor duce în derizoriu tot ce a fost frumos într-o
relaţie, fiind rostite public lucruri îngrozitoare, care nu ar trebui vreodată
rostite. Cele mai multe răni se produc în acest mod, de aceea şi adevărul
juridic ar trebui condus către decenţă. De dragul adevărului nu putem admite
detalii ruşinoase, amănunte stânjenitoare, tot ceea ce indică degradarea
fiinţei umane.
Lucrul cel mai grav este că Pavel Coruţ apreciază corect în lucrarea „Să
vii ca o părere”: „Adevărul? Ce este adevărul? În lumea asta, adevărul este o
marfă. Îl cumpără cine are bani ori poziţii sociale. Fiecare om are un sipet de
false adevăruri.”
Este mai scuzabilă o eroare judiciară involuntară, decât vinderea
adevărului juridic, sau, mai bine zis, vinderea serviciilor care au ca obiectiv
reconstituirea adevărului.
În general în faţa organelor abilitate să ancheteze, martorii care nu sunt
obişnuiţi să facă declaraţii publice se inhibă, se încurcă în date, devin
confuzi în detalii, purtându-se mai firesc cei versaţi, deveniţi „martori
profesionişti”.
[2] Ibidem
[3] Mălăncioiu, Ileana „Crimă şi moralitate -
Eseuri şi publicistică”, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.5
[4] Grossu, Sergiu „În adâncul abisului”, Fundaţia
Academia Civică, 2004, p.16.