Covrigel (inspirată din realitate)

Covrigel


Născut între betoane reci, Covrigel s-a adăpostit la intrarea unei clădiri impozante, fiindcă a învăţat de mic să-şi poarte singur de grijă. Era pui când a fost aruncat printre maşini, iar lui îi era frică de claxoane şi de toate zgomotele acelea, de spaţiul imens, de faptul că trebuia să înfrunte necunoscutul singur. A experimentat toate nenorocirile din lume: foamea, ploaia, ninsoarea, gerul, atacul dezlănţuit al câinilor mai mari când din duioşie, oamenii îi aruncau o bucăţică de pâine şi una de carne. De-atunci a jurat că nu va smulge niciodată hrana unui căţeluş lipsit de apărare!
Nu se făcea să rămână în stradă, aşa că s-a aşezat la uşa din metal, pe scările reci de piatră, unde este ferit de vânturi, ploi şi zăpadă.
Acum este un câine imens, gălbui-maroniu, cu pete negre pe alocuri, dar foarte blând. Covrigel are prieteni şi protectori. Mai întâi îl are pe Mihu, pribeag printre străini, ca şi el, bărbat fără adăpost şi familie, care doarme de acum în clădire, furişându-se ca un hoţ, să nu fie văzut de colegi, apoi sunt portarii şi funcţionarii ce-l hrănesc pe rând. Mihu şi-a pierdut casa, nu are pe nimeni, iar Covrigel i-a citit tristeţea în priviri, urmându-l pretutindeni. Îl însoţeşte în parc, se aşează la picioarele lui, aşteaptă să fie mângâiat şi închide ochii de plăcere. Parcă şi-a ales stăpânul şi vrea să-i spună:
- Să nu mai zici că eşti pribeag printre străini, mă ai pe mine. Nu vezi că îţi sunt credincios şi te urmez pretutindeni?
Se potrivesc şi se înţeleg atât de bine, încât au devenit de nedespărţit. Când Mihu se duce la colţ, să-şi cumpere de mâncare, îl urmează tăcut, iar foamea i se citeşte în priviri. Întotdeauna primeşte şi Covrigel o parte din porţia stăpânului, mulţumind prin mişcări speciale ale cozii.
De ieri a început să plouă. Zăpada murdară a fost spălată pe alocuri, pretutindeni pete, mizerii, ceaţă, cortina de apă care cade cu zgomot. Sărbătorile au trecut Mihu se duce la cumpărături, câinele îl urmează ca o umbră. Pe trotuar stau nişte băieţi răi, de cartier care exersează bătaia de joc:
- Ce pantaloni de doamnă ai?
- Şi ce plete!
- Eşti atât de sărac, încât ai plecat fără umbrelă, dar ai companie.
- Doamna cu căţelul.
Mihu se face că nu aude, ştiind prea bine ce urmează. Se vor lua după el, îl vor batjocori, apoi vor sări să-l lovească şi să-i ia puţinii bani din buzunar. Se abate din drum, pe aleile pustii ale parcului, gândindu-se că netrebnicii vor renunţa. Dar minunea nu se înfăptuieşte, mişcarea a fost greşită. Pe stradă erau câţiva trecători, prin parc, nici ţipenie de om! Ceata s-a luat după el, iar Mihu se imaginează plin de sânge prin noroiul dintre copaci, cu hainele rupte şi banii luaţi, abandonat în petecele de zăpadă cenuşii. Să fugă ca un laş? Nu este stilul lui. Ploaia se înteţeşte biciuindu-l din toate părţile. E atâta pustiu şi întuneric în jur, iar ei se apropie ameninţători. Îl înţelege pe Covrigel dacă va fugi să se salveze! Îşi pusese multe dorinţe pentru noul an şi îşi făcuse planuri măreţe! Of! De ce trebuie să fie oamenii aşa de răi? Sunt la doi metrii de el. Câinele începe să mârâie şi să-şi arate colţii. Se aşează în faţa stăpânului în poziţie de atac. Ei râd, spunând:
- La aşa stăpân, aşa câine. Potoleşte-ţi javra dacă nu vrei să vă omorâm pe amândoi!
- Sau scoate toţi banii pe care-i ai, de bună voie şi pleacă!
Se scotoceşte prin buzunare, gata să renunţe la cină, abia şoptind:
- Iartă-mă, Covrigel că sunt sărac şi că nu îţi voi da nimic de mâncare în seara aceasta!
Dar câinele sare ca un resort, muşcându-l de picior pe cel mai înalt. Băieţii o rup la fugă. Au rămas singuri, pereche a suferinţei îngemănate. După atâta efort lui Covrigel i se face sete şi bea dintr-o băltoacă.
- Am să-ţi pun un castronel cu apă curată la uşă. Ştii, eu te-aş primi în cameră, dar nu este casa mea şi se supără patronul…
Covrigel dă din coadă, privindu-l cu înţelegere în ochi, schimbând aceeaşi privire verde-tăioasă, lipsită de speranţă şi de bucurie. Limba roşie este murdară de la apa pe care a băut-o, iar pentru că a obosit se culcă pe labe în noroi, mârâind:
- Nu eşti pribeag printre străini, mă ai pe mine şi ar trebui să fii mulţumit.
- Eşti cel mai brav câine şi nu-mi este ruşine cu tine, chiar dacă te-ai umplut de noroi!
Un om şi un câine străbat străzile pustii, înfruntând împreună vijeliile vieţii! Şi e atâta ploaie, şi curg visele în vâlcelele cenuşii ce au umplut strada, iar vremea îşi toarce firul de melancolie departe, cât mai departe…