Părinți bătrâni

Parcă ieri mama, femeie frumoasă și ambițioasă, mă ducea de mânuță prin marile orașe, iar eu eram copleșită de tot ce știa ea să facă. Descopeream sub protecția ei elemente noi de civilizație: tramvaiul, metroul, trenul. Se interesa de vreo stradă pe care o căutam, mă ducea la facultăți și licee, îmi cumpăra cărți din librării, îmi alegea rochițe și pantofi, asortând cu grijă culorile.
Nu credeam să o văd îmbătrânind vreodată! Acum mă doare cumplit să văd cum mama, depășită de elementele civilizației, deși este o persoană foarte valoroasă, depinde de copiii ei...
I-a fost tare rău mamei: câteva nopți la rând nu a putut dormi și bătăile inimii i s-au accelerat, iar sora mea a luat-o la București să o ducă la un medic specialist. A trebuit să mă duc după ea cu trimitere de le medicul de familie și, deși fusese tratată ca o regină, când m-a văzut s-a agățat de mine: ”Ia-mă acasă! Du-mă acasă de-aici!”
Ploaia se amesteca bacovian cu stropi de ninsoare, iar mama, femeia de altădată care mă ducea de mână prin orașe, mă urma docilă ca un copil spre casă. Îi era dor de patul ei, de cățelușii care se țin după ea prin curte...
M-a cuprins o duioșie iremediabilă, iar ea continua să-mi spună:”Sunt depășită de civilizația asta. Nu știu nici să bag cartela la metrou, nici să deschid când sună cineva la interfon, nici să-i pun desene animate lui Matei pe laptop!”
Se confesa că nu știe nimic, deși știe o mulțime de lucruri pe care oamenii civilizați de astăzi le-au ratat...
Mama știe să  ne asculte, să ne aline durerea fizică sau sufletească, ne-a crescut și educat frumos, a avut grijă de gospodărie cu mâini de fier! Nu pot accepta gândul că într-o zi o voi pierde!
Va veni o zi în care civilizația ne va lăsa în urma ei cu kilometri buni, iar atunci, fie că acceptăm sau nu, va trebui să înțelegem că am îmbătrânit ireversibil,iar societatea ne scoate ușor-ușor la malurile ei, deși ne-am făcut cu prisosință datoria față de oameni...

Povestire de la o întâmplare reală

                     

                                               Un Om

Se-ntorcea în sfârșit din război, rănit în suflet de umilințele indurate pe front: se târâse prin mlaștini să-și salveze viața, făcuse pe el când a primit botezul exploziilor, ucisese oameni care nu-i făcuseră nimic și pe care îi întâlnea pentru prima dată, văzuse intestine amestecându-se în noroi, capete și picioare zburând prin aer, în lagăr străinii îi confiscaseră fără explicații ani din viață...

Trecutul, însemnat de umilințe fără margini, se estompa. Luase hotărârea să recupereze totul, și era pace, iar inima îi sălta de bucurie. O nevastă frumoasă și credincioasă îl aștepta acasă. Și-au jurat credință până la moarte, iar el nu s-a atins de vreo rusoaică, deși erau ale dracului de frumoase și ocaziile nu au lipsit. Inima lui fusese dată și luată demult. Se opri la o prăvălie și cumpăra daruri pentru soție și mamă. Le alese cu grijă, rugă să fie ambalate și le puse în ranița cu amintiri dureroase. Se visa acasă, povestindu-i Lenuței totul, în timp ce degetele măiastre ale tinerei îi mângâiau obrajii...

Cum a pus piciorul pe ulița satului, oamenii își făceau cruce zicând:

-       Noroc, Ioane! Ești viu? Ți-au făcut și pomenile ai tăi acum doi ani. Te-au declarat mort!

-       Nu puteam să mor știind că ea mă așteaptă acasă. Gândul că mi-am lăsat iubirea vieții în casa pe care o voi moșteni-o mi-a dat putere să trăiesc!

-       Revino-ți, omule! Fosta ta nevastă s-a măritat în satul vecin, așteaptă deja un plod de la altul.

Destinul îl lua la palme în public, dar luase o hătărâre: nu va blestema niciodată viața, nici nu se va lua la ceartă cu Dumnezeu. Își continuă drumul spre casă, iar după ce își îmbrățișă mama îi oferi darul cumpărat pentru ea. Aduse vorba despre nevasta lui și întrebă unde este măritată.

-       A luat un șchiop, netrebnica, gândindu-se că pe ăla nu-l va lua nimeni la război și va avea mereu bărbat în pat! Ia-ți gândul de la ea, băiatul mamei! Găsesc eu o fecioară frumoasă și cu zestre pentru tine!

-       Nu, mamă, mă duc după ea. Am înțeles că m-ați crezut mort, iar în cazul acesta nu are nicio vină.

-       Doar n-o să crești țâncul altuia! Este deja borțoasă.

-       Dacă se-ntoarce la mine va fi copilul nostru. O iubesc pe femeia aceasta, nu m-am atins de alta cât am fost plecat și nu-i voi reproșa niciodată nimic în cazul în care acceptă să vină înapoi.

-       Prost copil mai am și eu, dragul mamei, dacă te umilești în halul ăsta!

Bărbatul călit în război s-a dus să-și caute nevasta. Aceasta a plâns în brațele lui, era tare nefericită, trăind în sărăcie, cu o soacră rea și un bărbat care o altoia cu bastonul din când în când, dar nu a vrut să se întoarcă. În burtă i se contura deja pruncul care peste câteva zile urma să se nască. Ion a plecat în satul său dezlegat de jurământ.

-       Am conștiința curată că nu am înșelat-o, că am iubit-o cu toată puterea ființei mele și că nu am atins-o nici măcar cu o floare! Sunt om în floarea vârstei și trebuie să-mi întemeiez un cămin. Mă voi însura și voi avea copii pe care am să-i cresc frumos! Voi face tot ce depinde de mine pentru ca oamenii din jurul meu să fie fericiți!

După nuntă a ridicat o casă nouă din piatră și din lemn, și-a luat cai și căruță, a cumpărat o livadă și se ducea cu fructe la piață. Fosta nevastă avea acum opt copii, care fugeau prin curte murdari, dezbrăcați și flămânzi, iar el oprea de două ori la poarta ei: o dată când se ducea la piață de le lăsa fructe pe săturate, a doua oară când se întorcea, oferindu-le câte o pâine caldă și candel pentru toți. Acasă avea o nevastă și trei fete, belșugul și pacea nu lipseau, rămile războiului prindeau crustă. Moartea primei fetițe, la 12 ani l-a lovit ca un fulger, dar ca Iov nu a blestemat. A îmbrăcat-o mireasă și i-a făcut o înmormântere pe cinste, consolându-se cu ideea că mai are doi copii. Îmbrăcat în doliu și purtând barbă, când trecea prin poarta primei neveste făcea ca de obicei două popasuri, prefăcându-se obosit și lăsându-le darurile sale. Dar viața l-a biicuit din nou când a murit a doua copilă, tot la 12 ani, de parcă această vârstă era pragul morții în casa lui. Nici atunci nu a blestemat și a făcut tot ce trebuia făcut.

Prin sita vremii anii se scurgea fără milă, iar el ar fi vrut ca ultima copilă să treacă direct de la 11 la 13 ani. Aștepta cu inima strânsă verdictul celor care puteau decide, având inima îndoliată de moartea celorlalți copii.

Într-o zi târzie de toamnă, la poarta casei primei neveste a oprit o căruță. Era un semn că a venit sfârșitul lumii. Un bărbat striga cât îl țineau plămânii:

-       Vino, Lenuțo, să vezi ce am eu aici și să-mi spui dacă mai am pentru ce să trăiesc!

Copiii s-au strâns speriați în jurul căruței, iar Ion dădu la o parte un giulgiu de dantelă sub care odihnea ultima sa copilă îmbrăcată în haine de mireasă. Au plâns copiii-n cor de mila lui, el ținea capul prăbușit pe trupul inert al fiicei, Lenuța plângea mângâindu-i părul negru și ondulat ca înainte de plecarea la război.

Și-a dat seama că nu poate sta la nesfârșit cu mortul în drum și că mai avea multe de făcut și a plecat cu inima arsă să-și ducă pentru ultima dată fata acasă.

-       Războaiele vieții nu mă lasă niciodată la vatră, oftă bărbatul mânând caii spre casa aproape pustie...

Citatul zilei

Oamenii care migrează permanent în căutarea fericirii și-ar putea găsi cuibul stricat sau ocupat la întoarcere...