Un Om
Se-ntorcea în sfârșit din război, rănit în suflet de
umilințele indurate pe front: se târâse
prin mlaștini să-și salveze viața, făcuse pe el când a primit botezul
exploziilor, ucisese oameni care nu-i făcuseră nimic și pe care îi întâlnea
pentru prima dată, văzuse intestine amestecându-se în noroi, capete și picioare
zburând prin aer, în lagăr străinii îi confiscaseră fără explicații ani din
viață...
Trecutul, însemnat de
umilințe fără margini, se estompa. Luase hotărârea să recupereze totul, și era
pace, iar inima îi sălta de bucurie. O nevastă frumoasă și credincioasă îl
aștepta acasă. Și-au jurat credință până la moarte, iar el nu s-a atins de vreo
rusoaică, deși erau ale dracului de frumoase și ocaziile nu au lipsit. Inima
lui fusese dată și luată demult. Se opri la o prăvălie și cumpăra daruri pentru
soție și mamă. Le alese cu grijă, rugă să fie ambalate și le puse în ranița cu
amintiri dureroase. Se visa acasă, povestindu-i Lenuței totul, în timp ce
degetele măiastre ale tinerei îi mângâiau obrajii...
Cum a pus piciorul pe
ulița satului, oamenii își făceau cruce zicând:
- Noroc, Ioane! Ești viu? Ți-au făcut și pomenile ai tăi
acum doi ani. Te-au declarat mort!
- Nu puteam să mor știind că ea mă așteaptă acasă. Gândul că
mi-am lăsat iubirea vieții în casa pe care o voi moșteni-o mi-a dat putere să
trăiesc!
- Revino-ți, omule! Fosta ta nevastă s-a măritat în satul
vecin, așteaptă deja un plod de la altul.
Destinul îl lua la palme
în public, dar luase o hătărâre: nu va blestema niciodată viața, nici nu se va
lua la ceartă cu Dumnezeu. Își continuă drumul spre casă, iar după ce își
îmbrățișă mama îi oferi darul cumpărat pentru ea. Aduse vorba despre nevasta
lui și întrebă unde este măritată.
- A luat un șchiop, netrebnica, gândindu-se că pe ăla nu-l
va lua nimeni la război și va avea mereu bărbat în pat! Ia-ți gândul de la ea,
băiatul mamei! Găsesc eu o fecioară frumoasă și cu zestre pentru tine!
- Nu, mamă, mă duc după ea. Am înțeles că m-ați crezut
mort, iar în cazul acesta nu are nicio vină.
- Doar n-o să crești țâncul altuia! Este deja borțoasă.
- Dacă se-ntoarce la mine va fi copilul nostru. O iubesc pe
femeia aceasta, nu m-am atins de alta cât am fost plecat și nu-i voi reproșa
niciodată nimic în cazul în care acceptă să vină înapoi.
- Prost copil mai am și eu, dragul mamei, dacă te umilești
în halul ăsta!
Bărbatul călit în război
s-a dus să-și caute nevasta. Aceasta a plâns în brațele lui, era tare
nefericită, trăind în sărăcie, cu o soacră rea și un bărbat care o altoia cu
bastonul din când în când, dar nu a vrut să se întoarcă. În burtă i se contura
deja pruncul care peste câteva zile urma să se nască. Ion a plecat în satul său
dezlegat de jurământ.
- Am conștiința curată că nu am înșelat-o, că am iubit-o cu
toată puterea ființei mele și că nu am atins-o nici măcar cu o floare! Sunt om
în floarea vârstei și trebuie să-mi întemeiez un cămin. Mă voi însura și voi
avea copii pe care am să-i cresc frumos! Voi face tot ce depinde de mine pentru
ca oamenii din jurul meu să fie fericiți!
După nuntă a ridicat o
casă nouă din piatră și din lemn, și-a luat cai și căruță, a cumpărat o livadă
și se ducea cu fructe la piață. Fosta nevastă avea acum opt copii, care fugeau
prin curte murdari, dezbrăcați și flămânzi, iar el oprea de două ori la poarta
ei: o dată când se ducea la piață de le lăsa fructe pe săturate, a doua oară
când se întorcea, oferindu-le câte o pâine caldă și candel pentru toți. Acasă
avea o nevastă și trei fete, belșugul și pacea nu lipseau, rămile războiului
prindeau crustă. Moartea primei fetițe, la 12 ani l-a lovit ca un fulger, dar
ca Iov nu a blestemat. A îmbrăcat-o mireasă și i-a făcut o înmormântere pe
cinste, consolându-se cu ideea că mai are doi copii. Îmbrăcat în doliu și
purtând barbă, când trecea prin poarta primei neveste făcea ca de obicei două
popasuri, prefăcându-se obosit și lăsându-le darurile sale. Dar viața l-a
biicuit din nou când a murit a doua copilă, tot la 12 ani, de parcă această
vârstă era pragul morții în casa lui. Nici atunci nu a blestemat și a făcut tot
ce trebuia făcut.
Prin sita vremii anii se
scurgea fără milă, iar el ar fi vrut ca ultima copilă să treacă direct de la 11
la 13 ani. Aștepta cu inima strânsă verdictul celor care puteau decide, având
inima îndoliată de moartea celorlalți copii.
Într-o zi târzie de
toamnă, la poarta casei primei neveste a oprit o căruță. Era un semn că a venit
sfârșitul lumii. Un bărbat striga cât îl țineau plămânii:
- Vino, Lenuțo, să vezi ce am eu aici și să-mi spui dacă
mai am pentru ce să trăiesc!
Copiii s-au strâns speriați
în jurul căruței, iar Ion dădu la o parte un giulgiu de dantelă sub care
odihnea ultima sa copilă îmbrăcată în haine de mireasă. Au plâns copiii-n cor
de mila lui, el ținea capul prăbușit pe trupul inert al fiicei, Lenuța plângea
mângâindu-i părul negru și ondulat ca înainte de plecarea la război.
Și-a dat seama că nu
poate sta la nesfârșit cu mortul în drum și că mai avea multe de făcut și a
plecat cu inima arsă să-și ducă pentru ultima dată fata acasă.
- Războaiele vieții nu mă lasă niciodată la vatră, oftă
bărbatul mânând caii spre casa aproape pustie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu