Iubirea ca un izvor de apă vie

 

 

Maria știe când Costi vine pe calul său cel negru la Cișmeaua Jianului și își face drum în pădure după lemne, după bureți și după ierburi de leac. Inima ei bate cum freamătă apa vie când aude copitele trosnind frunze și vreascuri.

Costi e frumosul nebun care cucerește o lume prin tot ce face, iar ea ar vrea să fie apa pe care el o bea, umbra pe care el o calcă, frunza din care doinește atât de duios, încât lăcrimează și munții și se topesc pietrele ca zăpada.

Dar el nu poate iubi o fată simplă ca ea! El merită o prințesă, o împărăteasă, o zeiță. Ea, țărăncuța orfană îl va iubi în taină ca apa ascunsă în fundul pământului care ar putea potoli setea lumii cu seva ei binefăcătoare!

Maria este legată prin apă de Costi. Tatăl ei a murit în război, iar mama, în vara când au secat toate fântânile din sat și au rămas izvoarele sulfuroase, muncea la boier pentru două ulcele de apă: una pentru ea și alta pentru fiica ei. Da, la conac se afla o fântână care nu seca niciodată, dar boierii cereau un preț prea mare pentru apă și oamenii îl plăteau!

Sărmana mamă, uneori punea jumătate din porția ei de apă în urciorul minuscul pe care îl aducea acasă Mariei. La fel făcea cu bucata de pâine pe care o primea de la boier, de aceea devenea din zi în zi mai transparentă. Mama devenea o umbră, o umbră care se încăpățâna să trăiască pentru copilul ei.

Din vara aceea ochii Mariei au fost plini de lacrimi ca o cișmea cu apă sărată. Când mama ei a murit, vecinii au ajutat-o să o ducă la cimitirul din sat și să-i facă pomenile. Atunci l-a văzut ea pe Costi prima dată: un voinic lat în spate, cu mijlocelul subțire, cu ochi migdalați de mură coaptă care pătrund până în inimă, cu părul de abanos ondulat și mustața neagră de sub care ies buzele roșii și pline.

„Doamne, ce bărbat frumos! El nu va îmbătrâni niciodată, a gândit, roșind de îndrăzneala ei. O asemenea frumusețe nu are cum să se ofilească!”

Atunci, Costi a dus-o în pădure la cișmea și trece din când în când  pe la casa ei să îi aducă pâine, miel și vițel la proțap. Uneori îi oferă ii și fote lucrate fin din pânză și împodobite cu flori de câmp, opinci din piele și marame țesute din  fire de lumină.

Inima fetei a început să devină numai și numai a lui.

-Fetița mea, dragă și bună, îi spunea el!

Într-o zi l-a așteptat cu părul de aur curgând pe umerii ei de fildeș ca râul strălucind în soare, cu ia de sărbătoare, cu obrazul curat ca apa ce izvorăște din munții sălbatici. A cerșit în zadar aprecierea lui că este frumoasă. Ea se privise cu mulțumire în oglinda apei și zâmbise. El nu avea deloc ochi pentru ea!

-Ești o copilă, i-a spus! Ești fetița mea de care voi avea grijă până ce mă va prinde potera!

Atunci și-a dorit ea să crească repede de tot, să îl poată iubi pe Costi.

De atunci vine la cișmea și se ascunde să îl poată admira în voie. Se lipește de copaci, se face una cu frunzele și bea din chipul drag cu sete. Știindu-l acolo, nu se teme de nimic și ar face totul pentru el.

„Mi-aș da viața pentru tine, dar tu mă consideri un copil! Ce voi face eu când tu vei săruta pe alta și eu voi vedea buzele tale apropiindu-se de buzele ei, brațele tale puternice cuprinzându-i mijlocul? Voi muri puțin câte puțin. Mă voi topi ca mama, dar ce îți va păsa ție? Uneori mila ta mă rănește de moarte!”

Din ascunzișul ei, Maria vede o viperă cum se apropie în spatele lui Costi, să bea și ea apă rece și dătătoare de viață din cișmea. Maria țipă, apoi aruncă o creangă în direcția morții celui pe care îl iubește. Vipera se întoarce, Costi o zărește și pe ea și pe Maria, rupe o creangă mare și sfărâmă reptila, apoi se încruntă și o privește dușmănos:

-Maria, de ce nu ești copil cuminte? Ți-am spus să nu mai vii singură în pădure! Îți aduc eu apă în găleata din lemn.

-Ți-am salvat viața, Costi! De ce mă cerți?

-Nu vreau să o salvezi pe-a mea, riscând-o pe a ta! Eu sunt un om cu păcate, tu ești un copil nevinovat.

-Nu mai sunt un copil, urlă Maria, izbucnind în hohote de plâns.

El o ia în brațe și îi șterge lacrimile:

-Ți-e tare dor de ai tăi, Maria! Crede-mă, aș face orice să îți fac viața mai ușoară, dar nu pot!

„Să te ia naiba, adică să nu te ia, își spune fata în gând în timp ce s-a cuibărit la pieptul lui! Ar fi de ajuns un cuvânt și tristețea mi-ar cădea la picioare. M-aș lepăda de ea. Nu înțelegi că vreau un bărbat ca tine în viața mea? Poate ai deja pe alta! Poate că vii de la ea acum, iar eu te aștept ca proasta. Nu cumva oi fi aranjat și nunta cu ea?”

-Liniștește-te, Maria! Ce ai tu? Îți lipsește ceva? O întreabă nemilos, deși nu se poate să nu știe că inima ei bate numai și numai pentru el.

Când iubești pe cineva așa de copleșitor, nu se poate să nu se vadă, nu se poate să nu se simtă!

-Mi-e tare frică să nu te pierd, Costi! A regretat după ce a rostit aceste cuvinte, dar el, la fel de nemilos i-a răspuns fără speranțe:

-Maria, și când voi avea copii, iar tu vei fi cu soțul tău, voi trece să te văd!

„Doamne, poate că o femeie frumoasă este deja însărcinată cu Costi! Doamne, ce proastă sunt! Așadar nu este nicio speranță pentru noi…”

Maria leșină, căzând pe mușchiul verde și moale al pădurii. În clipa de luciditate dinaintea leșinului și-a dorit să fi așteptat liniștită vipera…

Costi tremură, ia apă din cișmea și îi răcorește fața, apoi buzele, îi mângâie obrajii cu degetele sale aspre. Ea se abandonează gesturilor lui, revenindu-și.

„Poate că dacă aș muri, m-ar iubi mai mult…”

-Maria, te duc la vrăjitoarea Zmaranda. Ea se pricepe la boli și la leacuri, îi spune încet, să nu o tulbure.

„Dar eu sunt bolnavă de tine! Nu vezi? Nu auzi?”

Maria își amintește vorbele spuse de vrăjitoarea încă tânără și frumoasă:

-Mi-era dor de tine, Costi! Mă topesc de dorul tău. De ce nu ai mai trecut pe la mine? Știu de ce ai venit. Preferi apa din bălți, deși ai cișmeaua ta cu apă vie, cu apă curată! Maria nu este bolnavă, dar îi poți face ceai din floarea dragostei.

„Ah, Costi, așadar vii și pe la vrăjitoare! Eu te aștept cu inima arsă, vin la cișmea când știu că apari acolo, iar tu…Trădătorule!”

-Costi, vreau să te rog ceva, a spus șoptit, apoi a început să plângă ca la moartea unei persoane dragi. Să nu mai vii pe la mine niciodată, niciodată!

-Bine, Maria, răspunde Costi sigur pe el. Nu voi mai veni. Ai crescut, deși eu te văd tot ca pe un copil. Lumea este rea, poate ți-ai găsit marea iubire, poate ai auzit vorbe nepotrivite despre noi…

Așa s-au despărțit. El nu a mai trecut, iar ea simte nevoia să îl vadă. O pârjolește focul inimii, nu-i dă pace sufletul. Ea stă acolo, credincioasă, la postul ei de pază și mult se teme să nu apară vreodată însoțit de o altă femeie, să nu miroase a parfum scump de damă, să nu înceteze să fie al ei în gând și-n suflet, așa cum a încetat  să-i deschidă ușa casei după ce i-a spus cuvintele acelea cu necaz!

Noaptea îl visează că vine la ea și că îi cere iertare. Atunci se liniștește. Apoi îl vede călărind pe calul său cu o femeie străină, mângâind amândoi creștetul copiilor lor! În acele clipe nu mai are aer, lacrimile nu o mai ajută, patul devine ghilotină!

Și într-o zi, veninul geloziei i-a pătruns în sânge. L-a văzut sosind primul la cișmea, apoi a văzut-o pe ea: vipera cu ochi verzi și păr roșu ca focul, cu fața albă și rochia lungă din dantele și catifea. Pe degete îi străluceau inelele de aur în lumină, la gât colierul de diamante.

„De-acum sunt moartă! Nu am nicio putere în fața acestei domnițe, eu, Maria cea simplă, orfană și săracă!”

-Costi, i-a zis pe nume străina, Costi, stai o clipă! Te iubesc și nu te mai pot uita din clipa în care am fost a ta în dormitorul meu. Ții minte cum ai intrat pe fereastră? Uite, hai să ne logodim. Îți dau inelul acesta din aur, să faci ce dorești cu el, hai să fugim în lume!

Costi se întunecă la față:

-Domniță, eu nu mă pot lega de nimeni, fiindcă sunt un fugar. Vrei să fim doi fugari în loc de unul? Să pierzi bogățiile tatălui tău și viața de lux?

„Bravo, Costi, bravo Costi! Nu te lăsa păcălit de ea, deși nu meritam să mă trădezi.”

-Domniță, pe cine iubesc eu, nu îndrăznesc să o ating nici cu un fulg, fiindcă e cișmeaua mea cu apă vie, fântâna din care nu a mai băut nimeni până acum și care mă așteaptă, deși mă alungă! Iubirea ei este ca o ploaie liniștită de vară, răcorește și mântuiește, spălându-mă de toate păcatele. Am văzut-o și auzit-o rugându-se noaptea pentru mine la icoane.

-Iubești pe altcineva? Nenorocitule! Cum îndrăznești să refuzi o fiică de boier pentru o țărancă de-a ta?

-Țăranca asta este o sfântă, în timp ce tu m-ai părăsi, când ai vedea că trebuie să stăm în ploaie și în ninsoare amândoi, să ne ascundem în peșteri și să dormim pe paturi de piatră.

Maria asculta înfiorată. Apoi fiica de boier s-a îndepărtat în goana calului, revenind repede cu potera. Îl vânduse pe Costi din gelozie, iar el înțelesese, de aceea îi respinsese declarația de iubire.

Maria l-a văzut în lanțuri și a auzit potera spunând:

-Scapi de spânzurătoare, dacă până în momentul execuției o fată vine să te ceară de soț!

Cu o zi înaintea execuției, îmbrăcată în haine de sărbătoare, Maria îl aștepta lângă eșafod. A dormit cu capul pe scândurile reci și murdare de teamă că nu poată ajunge în clipa supremă, să îl salveze.

El a zărit-o de departe și a înțeles că sunt legați pe viață de apa vie de la cișmeaua din pădure.

-Dorește cineva să-l ia de soț pe acest condamnat la moarte, a întrebat judecătorul bătrân?

-Daaa, a răsunat piața satului și răspunsul ei a fost preluat de munți, de izvoare și de păduri. Din toată inima da!

Domnița de boier privea cu ciudă cum Costi este dezlegat și se pregătește să îi jure credință pe viață Mariei. Mândria clocotea în pieptul ei, încât ar fi luat o sabie și i-ar fi ucis pe loc pe amândoi.

Atunci scoase pieptul înainte, își ridică trena rochiei de catifea și spuse tare:

-Mă opun! Îl vreau de soț pe acest condamnat la moarte, fiindcă în pântecele mele port copilul lui. Boierii au întâietate în fața amărâților de țărani care nu au după ce bea apă!

Maria cade înfrântă lângă eșafod. A dorit să fie la timp aici, să îl salveze, dar soarta blestemată îi desparte din nou.

Judecătorul îi face semn lui Costi să se apropie de Maria și să-i vorbească.

-Draga mea, uite, fiindcă nu putem fi împreună, aleg moartea. Nu te aleg nici pe tine, nici pe ea! Asta este dovada mea supremă de iubire. Nu ți-am spus niciodată că te iubesc, dar acum îți dovedesc.

Maria îi răspunde cu glasul înmuiat de lacrimi:

-Mai bine rămâi cu ea. Nu vreau să ți se frângă viața în mod brutal. Dacă rămâi cu ea, pot să mă ascund și să te văd, să mă satur de chipul tău frumos, dar dacă trupul tău va fi acoperit de pământ, nu te voi mai vedea niciodată, niciodată.

Fiica boierului, cu ochii scoși din orbite de ciudă, a strigat:

-Dacă nu mă alegi pe mine, la moarte cu tine! Nimeni nu refuză o fiică de boier. Domnule judecător, nu-i așa că eu am întâietate? Prin venele mele curge sânge albastru.

Lumea aștepta decizia judecătorului. Era o toamnă rece și tristă, iarna se apropia în vârful picioarelor. Cerul era mohorât de atâta nedreptate și de ură. Norii stăteau cu fruntea încruntată.

Munții ridicau brațele spre cer, implorând ninsoarea. Soldații care au găsit-o pe Maria dormind cu capul pe scândurile reci ale eșafodului se rugau să se facă o minune. Lumea încremenise în așteptare.

Și deodată, deasupra Mariei a început să ningă cu fulgi mari și gingași, îmbrăcând chipu-i de icoană cu rochie imaculată de mireasă. Maria era cea aleasă de cer, iar judecătorul nu s-a împotrivit divinității.

Coborându-se din jilțul său care fusese adus în piață, a luat mâna fecioarei, a săruta-o cu respect și a pus-o în mâinile bărbătești ale lui Costi.

…De-atunci, perechile de îndrăgostiți care beau apă din Cișmeaua Jianului rămân unite  în dragostea lor până când moartea le va despărți, ca să se regăsească la fel de îndrăgostite în cer și să se iubească la fel de intens veșnic. Acolo curge neîntrerupt apa dragostei…