O
coroană pentru coana Elisabeta
Domnilor, sunt un nenorocit! Muncesc în Norvegia de
ani de zile și fac praf toată strânsurica mea într-o săptămână de ședere în
România. Stau așa beat într-un bar din Capitală, iar lacrimile îmi țâșnesc pe
obraz ca o fântână arteziană. A murit tata, iar eu nu i-am dus o floare, o
coroană, domnule…
Dracu l-a pus să se-nsoare a doua oară? Mi-a fost și
mie ciudă, să o lase pe mama și să ia o parașută din Focșani! Ei, dar îl fac eu
să-i pară rău. Am să-i cumpăr o coroană din crini și i-o duc la mormânt, să
vadă că nu am suflet de câine.
Dar unde-i îngropat tata? Nu-i nimic, mă duc cu
coroana la parașută, iar ea va merge cu mine crăpând de ciudă că ei nu-i va
pune nimeni pe mormânt așa mândrețe de coroană!
Și uite așa, cum eu ce promit la beție fac la
trezire, a doua zi plec la Focșani. Florăria am selectat-o de pe net și i-am
repetat florăresei:
-
Vreau o coroană imensă din crini
naturali pentru tata! Să vadă ce copil a făcut!
I-am simțit invidia în priviri. A strâns ușor din buze.
Poate și pentru că sunt bărbat bine și sufletist, iar ea avea verighetă. Un
bărbat care duce tatălui la mormânt o coroană scumpă, va duce cu siguranță și
nevestei! I-am citit gândurile, domnule…
Ce operă de artă a ieșit din mâna ei! Am luat
coroana, am pus-o sus pe mașină, să admire toată lumea minunăția pe care i-a
duceam eu lu’ tata. Când am ajuns la blocul fostei neveste, am dat-o jos și
m-am dus cu ea la ușa apartamentului. Am sunat, am ciocănit, am strigat, deși pe vizor s-a uitat cineva, ușa aceea
nu s-a deschis și s-a dus dracu’fericirea lu’ tata! Ce
s-ar mai fi mândrit el la ceilalți morți cu coroana de la fi-su!
Am plecat năuc spre
cimitir, că nu se cădea să mă întorc cu coroana în București sau să arunc la
gunoi o căciulă de bani.
Cum moștenesc
genialitatea de la mama, în cimitir am avut revelația: fosta nevastă a tatălui meu nu mi-a
deschis fiindcă o fi zis că i-am dus ei de vie o coroană. N-o să vadă ea nimic
de la mine, în vecii vecilor!
Mă uit la zecile de
cruci, unele mâncate de carii, altele din marmură și văd pe o cruce albă un
chip frumos și un nume: Elisabeta.
Ca un băiat gentil,
îmi iau șapca de pe cap, fac o reverență și mă prezint:
-
Sunt
eu, coană Elisabeto! Am vrut să-i duc o coroană nenorocitului de tata, dar cum
nu-l găsesc nici mort, ia-o dumneata și bucură-te!
Am plecat din
cimitir covârșit de gestul nobil pe care l-am făcut, iar până la București am
întrebat-o pe coana Elisabeta:
-
Ei,
nu-i așa că ți-a plăcut? Ce zici de un așa bărbat care este galant și cu
doamnele moarte?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu