Doamne, înțelepțește-mă, Te rog!

Am greșit mult în viață, dar acum este puțin mai bine pentru că sunt în stare să privesc retrospectiv și să recunosc. Cel mai mult regret că, lipsită de maturitate fiind,  am râs de oamenii fără minte, m-am uitat insistent la cei care aveau un handicap, făcându-i să se simtă rău, cu  privirea i-am ironizat pe cei îmbrăcați excentric, deși nu aveam acest drept! De ce să-mi judec eu semenul, egalul? De ce să-l judec raportându-l la un moment decupat din viața lui?
Cine râde de un nebun, sănătos fiind, se află mult mai jos decât cel pe care l-a părăsit mintea!
M-am lăsat prinsă în mrejele bârfei, apoi m-a răscolit vinovăția când victima mă privea adânc în ochi.
Ce timp irosit fără rost? Și dacă mă adânceam în gânduri, aș fi fost mai câștigată...
Niciodată nu este prea târziu pentru un om, câtă vreme este viu să-și revizuiască viața.
Doamne, înțelepțește-mă, Te rog, și dă-mi puterea să revin asupra tuturor faptelor mele îndoielnice și împrumută-mi din delicatețea Ta sufletească!

Întrebare existențială

Sunt multe întrebări existențiale care ne tulbură somnul. Multe nu-și au rostul și ne otrăvesc sufletul pentru că sunt pornite din invidie sau sunt de tipul: ”Ce treabă are măgarul unde își adapă ciobanul oile?”
Am irosit mult timp din viață lăsându-mă pradă acestor interogații inutile!
”De ce colega mea de bancă a luat nota 10, când nu a răspuns mai nimic, iar tema și-a copiat-o în grabă?”
”De ce fata aceasta este atât de elegantă, fără să muncească vara în grădină ca mine și să se ducă la fân?”
”De ce se nasc unii norocoși, în familii bogate și au la dispoziție toată viața să cheltuiască strânsura străbunicilor și a bunicilor?”
Și cu cât mă aprindeam mai tare și mă simțeam mai nenorocită, cu atât lanțul întrebărilor se lungea, clipele de melancolie puneau stăpânire pe mine, alungându-mi cheful de muncă, de viață, de râs, de tot!
Crispată, mă pierdeam în zbateri inutile, iar viața mi se scurgea dureros și fără rost. Într-o zi, fiindu-I milă de mine, Dumnezeu m-a luminat!
- Ce-ți pasă de alții, m-a mustrat blând? N-ai înțeles că singura întrebare existențială  care trebuie să te frământe în orice moment este: ”Ce fac cu viața mea?” Eu ți-am dăruit viața ta, pricepi? Viață personală, nu ți-am dat în grijă viețile altora!
Atunci, am deschis ochii și am văzut macii de sânge în lanurile de aur și am înțeles că trebuie să mă bucur de imagine, fără să-mi pese de ochii care trec obosiți sau nepăsători pe lângă operele de artă ale Lui Dumnezeu.
M-am lăsat ninsă de parfumul teilor în floare, am deschis larg brațele și porțile sufletului să îmbrățișez toată frumusețea din univers și să intre în mine atâta împăcare, încât să nu îi mai judec pe alții, ci să-mi trăiesc viața la cote maxime ale frumuseții!

Trenul vieții sau trenul morții

E atât de ciudat că uneori oamenii se grăbesc să prindă trenul morții! Sunt trași de-o ață invizibilă să traverseze pe roșu, să apese demențial pedala de accelerație, încât par motivați să-și ofere morții viața de pomană. Aflați în transă,  fac pași siguri spre cimitir. Nu își oferă o clipă de liniște, mănâncă pe fugă, în picioare și-i de mirare că nu le stau dumicații în gât. Beau bidoane întregi de suc cu vopsele și substanțe chimice care le diluează chiar și intestinele, miros a alcool ca o distilărie, își transformă nările în furnale...
Pentru ei, orice dispută minoră devine bătălie crâncenă, soldată cu creșterii ale tensiunii și explozii ale sufletului. Se încruntă din orice și rostesc câte un blestem referitor la ziua în care s-au născut.
Există oamenii care-și împușcă fără milă propria viață, nefericindu-i astfel și pe cei din jurul lor. E nedemn să ne plângem de milă, chiar dacă gândul morții ne înfioară! Este criminal să ucidem în cei dragi pofta de viață fiindcă suntem veșnic nemulțumiți de ceea ce avem!
Spre gara finală a morții ne îndreptăm cu toții, dar unii aleg trenul vieții, parcurgând cu demnitate traseul, în timp ce alții aleg să moară de vii punând doliu veseliei din casele și din familiile lor!
Au existat oameni adevărați în vechime, care se îndreptau spre cea mai îngrozitoare moarte cântând sau râzând. Deși urma să fie arși de vii sau oferiți leilor înfometați îi înfruntau pe călăi râzându-le în nas! Acei oameni bravi au valorificat și ultima secundă a existenței lor pe pământ, în timp ce omul modern irosește ore, se sinucide pentru a scăpa de problemele vieții, se lamentează de soarta nefericită care i-a fost hărăzită...
Morți de vii? Aceasta este cea mai cumplită tragedie umană! Mai bine să mergem spre gara morții, destinația finală a fiecăruia cântând, bucurându-ne împărțind bunătate și bucurie celor din jur!

Coborârea în Infern

Dostoievski definea Iadul ca fiind incapacitatea omului de a iubi cu adevărat. Fără să fie un loc cu coordonate geografice unice, Infernul există oriunde: în sufletul omului veșnic nemulțumit, în casele în care cei care locuiesc sub același acoperiș trăiesc în dezbinare și se urăsc de moarte, în familiile în care domnește tirania generată de orgoliul exacerbat al unuia dintre membri, în birourile în care se zâmbește în față și se înjunghie pe la spate.
Omul alege să urce zilnic spre Rai sau să coboare în Infern. Prea multe întrebări de tipul: ”De ce nu sunt veșnic? De ce trebuie să mă duc la muncă? De ce numai eu am atâtea necazuri? De ce tipul ăsta conduce o mașină ultraluxoasă, iar eu merg pe jos, deși am învățat mai mult și mai bine decât el?” produc seismul zbuciumului sufletesc. Sub efectul acestuia temelia speranțelor se surpă, interesul pentru propria persoană și pentru îndeplinirea propriilor obiective se transformă în urmărirea și pârârea celorlalți. Omul care a coborât in Infern nu caută soluții pentru a ajunge pe culmile succesului, ci pune bețe în roate celor care muncesc.
Ciudat este și modul în care unii concep Raiul. Ioan Budai-Deleanu, în Țiganiada ni-l prezintă ca fiind un loc de huzur: mănânci și bei din belșug, apoi tragi un pui de somn.
Raiul este starea de mulțumire deplină generată de faptul că poți ajuta și te poți baza pe câțiva prieteni când ai nevoie, de faptul că meriți bucata de pâine, că ți-ai clădit o casă, că ai cea mai frumoasă grădină și un nume în domeniul pe care îl iubești, prin truda propriilor mâini și  a gândirii personale!
Deși nu înțeleg acest lucru, oportuniștii care-și clădesc bunuri pe spatele altora alunecă din locul în care s-au cocoțat nedrept, în fiecare secundă spre abisurile Iadului!

Speranța

Speranța este lingurița de zahăr pe care o adăugăm în ceașca de cafea oferită de viață, cât suntem în vizită pe acest pământ. Ea poate fi reală sau imaginară, dar cât trăim sub imperiul existenței sale, trecem mai ușor sub ploaia de gloanțe și fum, îndrăznim să ieșim din tranșee pentru o altă bătălie a vieții.
Sperând că vom ajunge într-o grădină de trandafiri sau în Rai și că vom trăi veșnic, trecem mai ușor prin Valea Plângerii, nu mai simțim spinii din picioare, cioburile din suflet, rănile de pe întreaga ființă.
Speranța este sinonimă cu visul, ea se împlinește dacă luptăm efectiv pentru atingerea obiectivelor în viață. Ea nu ți se aruncă în palmă pur și simplu ca un bănuț în mâna cerșetorului insistent.
De aceea și speranța are pericolele ei când nu se află în echilibru cu realitate:
* Nu poți să aștepți o viață sperând cu mâinile încrucișate și cu gura deschisă ca să...”pice o pară mălăiață...” !
* Îți faci singur rău atunci când speranțele tale deformeză complet realitatea și crezi că vei fi mereu tânăr, nemuritor și că vei câștiga la Loto.
* Fiind ființă rațională nu te lăsa complet pe mâna speranței ca un copil naiv!

Fericirea

Fericirea începe când Mântuitorul a înviat cu adevărat în inima ta, iar ceea ce auzi nu ți se pare o simplă poveste și nu respecți norme din teamă sau fiindcă așa face toată lumea!
Când sufletul este invadat de frumusețea din jur, când tufele de liliac înfloresc în inimă și simți parfumul florilor în sângele tău, când merii albi de floare au invadat interiorul ființei tale, experimentezi adevărata fericire!
Și mai este un secret, poate cel mai mare: să ai convingerea că nu trăiești degeaba pe lume, că există cel puțin o duzină de suflete care abia așteaptă să-ți vorbească între patru ochi, să le calci pragul și dacă se poate să nu mai pleci din casa lor!
Ne putem mântui din rutină, putem alunga invidia, ne putem debarasa de bârfă și putem scutura praful nemulțumirii ca să trăim frumos. Liliacul nu se oprește din înflorit fiindcă oameni nemiloși îi frâng crengile...