Coborârea în Infern

Dostoievski definea Iadul ca fiind incapacitatea omului de a iubi cu adevărat. Fără să fie un loc cu coordonate geografice unice, Infernul există oriunde: în sufletul omului veșnic nemulțumit, în casele în care cei care locuiesc sub același acoperiș trăiesc în dezbinare și se urăsc de moarte, în familiile în care domnește tirania generată de orgoliul exacerbat al unuia dintre membri, în birourile în care se zâmbește în față și se înjunghie pe la spate.
Omul alege să urce zilnic spre Rai sau să coboare în Infern. Prea multe întrebări de tipul: ”De ce nu sunt veșnic? De ce trebuie să mă duc la muncă? De ce numai eu am atâtea necazuri? De ce tipul ăsta conduce o mașină ultraluxoasă, iar eu merg pe jos, deși am învățat mai mult și mai bine decât el?” produc seismul zbuciumului sufletesc. Sub efectul acestuia temelia speranțelor se surpă, interesul pentru propria persoană și pentru îndeplinirea propriilor obiective se transformă în urmărirea și pârârea celorlalți. Omul care a coborât in Infern nu caută soluții pentru a ajunge pe culmile succesului, ci pune bețe în roate celor care muncesc.
Ciudat este și modul în care unii concep Raiul. Ioan Budai-Deleanu, în Țiganiada ni-l prezintă ca fiind un loc de huzur: mănânci și bei din belșug, apoi tragi un pui de somn.
Raiul este starea de mulțumire deplină generată de faptul că poți ajuta și te poți baza pe câțiva prieteni când ai nevoie, de faptul că meriți bucata de pâine, că ți-ai clădit o casă, că ai cea mai frumoasă grădină și un nume în domeniul pe care îl iubești, prin truda propriilor mâini și  a gândirii personale!
Deși nu înțeleg acest lucru, oportuniștii care-și clădesc bunuri pe spatele altora alunecă din locul în care s-au cocoțat nedrept, în fiecare secundă spre abisurile Iadului!