Citatul zilei

Cine caută scuze plângându-și de milă își pierde abilitățile de luptător, iar capacitatea de a găsi soluții i se atrofiază.

Omul, luptător de elită

Cea mai mare greșeală a unui om este aceea să se complacă într-o situație dată, pe care o consideră fără ieșire, pentru a avea o scuză! Departe de mine gândul de a mă situa deasupra tuturor, ci vorbesc din punctul de vedere al omului care a cheltuit mulți ani și multe resurse în relații care nu meritau dezvoltate. Am greșit enorm din acest punct de vedere, dar, deși am plecat de la țară și mă refugiez și acum în grădină, în livezi , la râu, în pădure sau pe pajiște pentru a mă deconecta de la realitate, am considerat o datorie de onoare să-mi depășesc condiția socială, să am tot ceea ce îmi trebuie din munca brațelor sau a minții mele.

Am crescut într-o familie de țărani cinstiți și ambițioși, care au dorit să aibă copii cu școală. Nu mi-a plăcut școala pentru că în afară de doi-trei profesori cu suflet de aur, care au perfecționat în mine tendința spre creativitate, ceilalți erau acrituri care te certau din orice și te taxau la notă cu sau fără motiv! Uniforma era obligatorie, iar responsabila cu pionierii pe școală te ținea în picioare și te critica până ți se înroșeau urechile, dacă-ți uitai cravata. Școala pe vremea comunismului era o temniță și nu înțeleg elevii de acum...Ar fi multe de spus, mă voi axa însă pe lucrurile pe care le am în gând legate de subiect. Nu am avut niciodată în minte că nu voi reuși în viață, din cauza originii și nu am folosit-o ca pe o scuză. Eram la facultate și lucram pentru a mă întreține. Am vecini care pentru a nu rămâne ”la coada vacii” au plecat în străinătate, au muncit în construcții, au fost slugi la străini și la bogați pentru a-și clădi o casă, a-și cumpăra o mașină, a se îmbrăca elegant! O prietenă bună a fost nevoită să facă de două ori facultatea, pentru că prima dată nu a fost acreditată, numai pentru a deveni profesoară, apoi din banii ei și-a ținut doi frați la postliceală, să nu-i lase fără școală. Tatăl lor murise, dar ea niciodată nu dorea să fie tratată cu clemență pentru acest fapt!
Omul trebuie să fie luptător de elită ca să reușească, nu să dormiteze la umbra scuzelor de tot felul!

Citatul zilei

Este curată nebunie să acorzi unor oameni mai multă importanță decât merită. Poți să le oferi diamante, iar ei vor sfârși scotocind în gunoaie!

Fiecare națiune are elitele pe care le merită

Aleșii poporului au ca prioritate obținerea de favoruri personale în detrimentul celor care i-au cocoțat pe soclul elitist. Și pentru ca gustul postelectoral să fie și mai amar în timp ce la baza societății se întorc pe dos buzunarele pentru plata facturilor și pentru pâinea cea de toate zilele, domnii pretind schimbarea lenjeriei în fiecare zi, șofer, pază și secretară. Pentru că elitele hotărăsc destinul țării, o storc fără mustrări de conștiință de tot ce are ea mai bun, iar dacă prind la licitație reabilitarea infrastructurii, vând gramul de asfalt la prețul gramului de aur, chiar dacă ce toarnă seara se topește a doua zi...
Păcat că o țară atât de frumoasă se lasă condusă de trântori! Posturile cheie sunt ocupate de oameni care fac gura mare să-și înfricoșeze subalternii și se plâng de epuizare, deși se plictisesc stând. Au tupeul să te prostească în față că sunt cei mai buni profesioniști și de aceea au ajuns în frunte, deși a funcționat sistemul de pile și-atât.
Locuim în țara în care Moculeasca, Oana Zăvoranu și Gigi Becali monopolizează canalele TV, în timp ce medicii, oamenii de știință și de cultură sunt cenușărese ale societății. În țara noastră cine este plin de sudoare câștigă suficient de puțin ca să fie umilit, iar cine nu face nimic concret se scaldă în bani și în glorie.
Fiecare țară are elitele pe care le merită, dar să nu ne plângem că dreptatea socială a fost înlocuită de circul social și ne îndreptăm ireversibil spre prăbușire națională!

Dinamica relațiilor umane

Oamenii vin și pleacă, nu numai din viețile semenilor, ci chiar de pe pământ. Moartea vine așa de repede, încât omul nu are timp să-și facă bagajele, nici să se împace cu gândul că veșnicia își va întinde aripile peste existența lui...Ieri am șters din telefon numele unui prieten din copilărie pentru că nu mai are nevoie de telefon, iar linia care ne conecta a murit la un capăt! Era omul care venea de câte ori era chemat: să bată o coasă, să repare un gard, să dea mâncare vitelor când stăpânii casei erau bolnavi. Era omul care ducea bomboane bătrânilor singuri și le spunea povești să le treacă de urât...A închis ochii, i-a încremenit trupul, sufletul i-a zburat spre eternitate, iar amintirile frumoase s-au întins în urma lui.
Oricând poate interveni o despărțire între oameni. Fie că nu se mai plac sau pentru că pleacă prea departe,  se poate ca unul să fi devenit prea bogat și să se rușineze cu sărăcia celuillalt sau nu acceptă firele albe din părul partenerului de-o viață! Relațiile interumane se află într-o continuă dinamică, pe care pentru binele nostru va trebui să o acceptăm. Timpul ne triază ”marile iubiri” ale vieții care au fost simple pasiuni, secundele ne cern falșii prieteni de oamenii loiali nouă, doar noi orbiți de dorința de a fi înconjurați ne lamentăm și refuzăm să observăm că se ține cont de nevoile noastre de iubire, de comunicare, de afinitate sufletească!
Pentru că viața este o luptă, în jurul nostru vor avea loc mereu mișcări de trupe...

Despăgubiri spirituale

Cine ne despăgubește pentru minutele de așteptare pe la uși, pentru o semnătură, pentru o hârtie care înseamnă totul pentru noi, în timp ce funcționarul nervos și plictisit își bea liniștit cafeaua sau are o discuție particulară cu colegul de birou?
A trebuit să aștept sferturi academice să aud ce a gătit la cină doamna care putea să mă treacă rapid în registru și să-mi pună ștampila ca eu să plec. Stăteam prostită în picioare, în mijlocul biroului, ba mă țintuiau locului și cu priviri dușmănoase că le violez intimitatea cei plătiți din contribuțiile noastre. Dictau pe silabe lista de cumpărături la telefon și își ajutau copiii la teme, dar de mine uitau... Când suntem păgubiți moral, vina ne aparține. De dragul păcii așteptăm, fără să spunem nimic, iar de ce suntem mai răbdători, de aceea se consumă fără milă mai mult din timpul, din răbdarea și resursele noastre de tot felul!
Cum s-ar putea compensa nedreptatea de a fi criticat pentru că muncești cu dăruire, în timp ce colegul bine văzut taie frunză la câini și este ridicat în slăvi pentru asta? Ni se aruncă în față lăturile prostirii și le primim tăcând. Suntem îngenunchiați, umiliți, trimiși afară, ținuți în picioare pe culoarele reci ca să ne vedem lungul nasului și să realizăm cât de important este cel de a cărui semnătură depinde fericirea noastră.
Dacă despăgubirile morale sub forma scuzelor vin deseori prea târziu, măcar să nu mai acceptăm umilințele și să ne susținem decent punctul de vedere începând de astăzi! Mâine este deja prea târziu.

Nu permiteți să vi se amputeze sufletul!

În sclavagism, anumiți oameni erau considerați simple unelte vorbitoare, fiind vânduți în piețe ca o simplă marfă. Li se analiza îndelung dantura și li se pipăiau mușchii, erau analizați pe toate fețele. Prețul unui om a variat în funcție de epoca istorică și de abilitatea vânzătorului de a negocia. Iuda a cerut treizeci de arginți pe Iisus...
Acum triumfă libertatea, iar sclavagismul a fost o experiență rușinoasă și atât. Cu toate acestea oamenii se vând în continuare la taraba socială, pe mult sau pe puțin: își vând mintea, brațele, ideile, își ”închiriază” trupurile. Nu ne putem sustrage acestui proces cum nu putem să evităm moartea. Atunci ce este de făcut pentru a ne păstra demnitatea ce ni se cuvine pentru că am primit-o de la naștere?
Nu acceptați să vi se amputeze sufletul! Sufletul este fortăreața în care se află planurile de autoapărare, aspirațiile, speranțele, iluziile. Spiritul este cel care mă individualizează și el nu poate fi cumpărat!
Sufletul este al meu și numai al meu, greșesc dacă le permit străinilor să intre și să-mi contamineze și violeze intimitatea!
Semenii rău intenționați vor încerca să vă discrediteze puterile spirituale, prin evaluări de tipul: ”Nu ești bun de nimic. Ești un zero barat.” Dacă lăsați aceste idei să încolțească în minte, permiteți să vi se amputeze sufletul. Orice om are valoarea sa, oricât ar fi de căzut. Să ne trezim, oameni buni! Cei care ne evaluează critic, nemilos nu sunt cu nimic mai buni decât noi! În plus cine le oferă acest drept de a se erija în judecători a tot și a toate fiind la rândul lor plini de pete?

Bogăția nu este sinonimul fericirii

M-am amăgit mult timp crezând că un om care are mai mult decât își dorește deține și cheia fericirii. Ce să-ți mai lipsească dacă ai un apartament de lux, vilă cu piscină, limuzină și bani în cont care-ți acoperă cheltuielile pe cel puțin 10 ani? Când eram studentă intram cu inima strânsă în magazinele de haine. Mă strângea buzunarul rău de tot și ieșeam cu ochii în lacrimi dintre rochiile, sacourile, bluzele și fustele elegante și cu mâinile goale. După examene mă cinsteam cu un pahar de suc de la dozator sau când aveam numai bani de drum spuneam : ”Felicitări! Cinstea...pe altă dată” și-atât.
Îmi făceam rău gândul că alții care nu au învățat ca mine au reușit, au de toate, iar eu am eșuat! Acum pot să o văd pe Bianca Drăgușanu încasând milioane de euro, pe Andreea Tonciu acaparând toate canalele TV cu prezența ei, nu-mi mai pasă! Sunt mulțumită de modul în care arăt, de ceea ce am realizat, de cine sunt pentru că am echilibru interior și pe acela nu mi-l poate falimenta nimeni!
Vedetele și bogații plâng mai des ca noi, fiindcă realizează că nu au prieteni adevărați, că nu sunt iubiți pentru ceea ce sunt, iar în spatele opulenței materiale se ascunde o severă criză spirituală!

Bună dimineața!

Contează mult cum începem o zi. Dacă o începem cu ranchiună la gândul că va trebui să părăsim așternutul cald, așa o vom sfârși constatând cu amărăciune că am mai irosit o zi lamentându-ne! Tragem cu urechea la zodiac, iar acolo suntem avertizați că vom avea o ceartă, ni se contabilizează lipsurile de orice fel. Plecăm crispați de-acasă, răspundem morocănos la salut, interpretăm până la denaturare vorbele celor din jur, contrazicem pentru a demonstra că avem mereu dreptate. Orbiți de bilanțuri, nu mai vedem piscurile ninse ale muntelui din zare, ci doar gropile din asfalt. Nu realizăm însă cât suntem de bogați că trăim și că suntem sănătoți.
Avem șansa la o altă zi din viață! Fie că ninge, fie că plouă, trăim și acesta este cel mai important lucru!

Bună dimineața!


Vă recomand http://www.iodle.com/!

Etica vorbirii în justuție și sănătate

Etica vorbirii în justiţie şi sănătate

Justiţia şi sănătatea sunt două instituţii vitale ale statului unde cetăţeanului ar trebui să i se vorbească în limba maternă, pe înţeles, deoarece susţine prin impozitele pe care le achită bugetul tribunalelor şi al cabinetelor medicale. Cadrele medicale şi personalul juridic încalcă etica în comunicarea verbală, uneori prin natura profesiei, dar cele mai frecvente devianţe constau în :

1)      folosirea unui limbaj de intimidare a cetăţeanului, atentând indirect, prin această strategie, la buzunarele acestuia.

În schimbul unei atenţii, tonul devine mai blând, timpul mai răbdător. Este ruşinos ceea ce se întâmplă în realitate, dar am văzut cu toţii avocaţii, care până nu primesc un plic cu bani sau un cadou sunt grăbiţi şi nu pot vorbi cu clienţii lor, dovedind cât de scumpi sunt la vorbă.

Acelaşi lucru se întâmplă cu anumiţi medici. Familia îndurerată a bolnavului imploră să i se vorbească despre şansele de însănătoşire, dar este poftită afară din cabinet, fără milă, aplicându-se principiul: „Timpul înseamnă bani”.

Bolnavul, care abia se ţine pe picioare şi a aşteptat epuizat la uşa salvatorului său, este primit în silă, ascultat câteva minute, apoi i se arată uşa deoarece programul de lucru cu publicul s-a încheiat.

2)      folosirea unui limbaj de specialitate, de regulă termeni proveniţi din latină, deşi această limbă nu se mai vorbeşte, iar interlocutorul nu înţelege nimic, codul în care se emite mesajul fiindu-i străin.

 Avocatul trebuie să înţeleagă că în familie sau în societate nu foloseşte terminologia de specialitate şi are obligaţia să-şi adapteze limbajul nivelului de înţelegere al clientului său, care nu ar fi avut nevoie de apărător, dacă ar fi absolvit Facultatea de Drept. Diagnosticul şi simptomatologia bolii vor fi explicate pe înţeles bolnavului, când afecţiunea se poate trata.

3) tratarea clientului ca şi cum ar fi un subaltern, un cobai aflat la dispoziţie, pe care se pot face experienţe fizice şi psihice.

 Uneori se pune semnul egalităţii între partea urâtă a unei boli şi fiinţa care este condamnată să o poarte, între delict şi persoana care este acuzată, deşi ar trebui să i se acorde prezumţia de nevinovăţie. Limbajul trivial al medicilor este pus pe seama stresului în care aceştia îşi desfăşoară activitatea.

Un oftalmolog renumit de la Ploieşti, aflat la o vârstă înaintată, care şi-a pierdut răbdarea şi empatia se adresează pacienţilor octogenari care tremură din cap cu apelativul: „Nesimţitule!” sau le aplică mai multe perechi de palme drept compensaţie.

Un ginecolog din oraşul Vălenii de Munte, obişnuieşte să îşi numească pacientele care au probleme şi pătează masa de consultaţie „vaci”. Exemplele sunt decupate din viaţa reală şi din păcate nu sunt singulare în ţara noastră. Ne ducem la medic pentru a ne trata şi alina suferinţele, aşteptăm empatie, dar specialistul ne denigrează, dublând povara suferinţei fizice cu cea spirituală.

Publicul larg, deşi este pe deplin interesat, nu ştie de existenţa Codului deontologic medical şi a Legii privind drepturile pacientului, etaloane ce stabilesc standarde morale şi norme legale atât pentru pacienţi, cât şi pentru medici.

 Lucrările prevăd termenii de dialog în situaţiile de criză, când se comunică o boală gravă şi consecinţele acesteia asupra organismului, decretând confidenţialitatea datelor despre pacient, ca principiu suprem al relaţiei: doctor – bolnav.

Când pacientul este invitat în cabinet, i se va acorda toată atenţia cuvenită, medicul nu va vorbi la telefon, nu va dicta nimic asistentei sale, nici nu va fuma sau bea cafea, deoarece pacientul său, poate fi astmatic şi-l pune în dificultate în acest mod. Cuplurile sociale:medic-pacient, avocat-client, profesor-elev, implică principiul colaborării, dar cu respectarea autonomiei individuale, de aceea bolnavul revendică în mod legitim poziţia de partener activ, informat, în procesul de luare a deciziilor.

Medicul este pus în multe situaţii ingrate. În primul rând, cei care apelează la serviciile lui, îl cred atotputernic, asemenea Lui Dumnezeu şi i se smulge adesea promisiunea vindecării. Este necesară şi educarea pacienţilor în acest sens, doctorul este muritor, se confruntă şi el cu boli, cu dureri, nu poate obţine viaţă veşnică nici pentru el sau cei apropiaţi, iar vindecarea este condiţionată de un set de factori.

Uneori pacientul iese din cabinetul medicului cu o reţetă interminabilă, având de luat zeci de pilule, dar nu i se explică pe înţeles cum să îşi administreze tratamentul. Doctorul vorbeşte foarte repede şi în termeni medicali, pacientul este îngrozit de boala sa şi nu mai are ţinere de minte. Se omite să se amintească şi faptul că anumite pastile impun un regim alimentar special. Pe hol, bolnavul îşi dă seama că nu a înţeles nimic despre tratamentul pe care va trebui să îl ia, ar vrea să se întoarcă, să ceară explicaţii suplimentare, dar îşi aminteşte graba cu care a fost scos din cabinet.

Ce facem cu articolul 54 al Codului deontologic al medicilor, în acest caz?

Recomandarea este formulată destul de clar:”Prescripţiile medicale trebuie formulate cât mai clar, medicul asigurându-se că a fost înţeles complet de către bolnav şi anturajul său, mergând până la încercarea de a supraveghea personal executarea tratamentului”

 Fără să fim negativişti, lucrurile stau complet diferit. Chiar dacă dozele sunt trecute în reţetă, scrisul medicilor se dovedeşte indescifrabil. Farmacistele mai răbdătoare scriu pe pachete câte pastile se iau zilnic, din fiecare, la ce ore, dacă se utilizează înainte sau după masă.

Articolul 10 din Codul deontologic medical prevede clar: „Medicul nu va garanta vindecarea afecţiunii pentru care pacientul i s-a adresat.”

Pacienţii şi aparţinătorii fac deseori presiuni verbale asupra medicilor, să obţină promisiunea vindecării.

Doctorul are de asemenea de dezvăluit bolnavului o boală incurabilă şi un sfârşit iminent. Situaţia dilematică în care se află, din punct de vedere uman, vine adesea in contradicţie cu normativele care îi coordonează activitatea. Adesea, membrii familiei, care simt că se întâmplă un lucru îngrozitor cu bolnavul lor, îl asaltează pe culoare şi în cabinet, îl vânează, pentru a afla realitatea, obligându-l astfel să încalce mai multe articole, atât din deontologia profesională, cât şi referitoare la drepturile pacientului.

Articolul 16 din Codul deontologic: „Secretul profesional trebuie păstrat şi faţă de aparţinători, dacă pacientul nu doreşte altfel.”

Cum să se spună unui copil sau unui adolescent, care abia intră în viaţă, cu speranţe, cu încredere, că în curând va fi răpus de o boală îngrozitoare şi că va muri în chinuri?

Unii oameni ar considera inumană tăinuirea adevărului, alţii ar cataloga ca fiind ucigătoare dezvăluirea. Ce are medicul de făcut?

Răspunsul îl găseşte în Legea privind drepturile pacientului.

Articolul 6: „Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv supra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi pronostic.

Fiecare individ se va comporta diferit în faţa unui asemenea verdict, de aceea medicul este şi un fin psiholog, va spune adevărul, dar nu în formă şocantă. Studiile privind reacţiile psihologice în faţa „condamnării la moarte” pot servi ca un ghid de comunicare pentru medici.

Astfel s-a demonstrat că oamenii de cultură, cei credincioşi în Dumnezeu, din familii vechi (care au suferit mult), analfabeţii şi retardaţii mintal (care nu realizează adevărul) sunt mai echilibraţi în faţa unui asemenea mesaj.

Sunt anxioşi noii îmbogăţiţi, bărbaţii sunt mai fricoşi decât femeile, tinerii sunt disperaţi, persoanele foarte inteligente se răzvrătesc şi recurg la metode alternative (medicina naturistă) pentru a scăpa de boală. Cert este că în asemenea momente, medicul este şi duhovnicul pacientului său. Anunţul se va face într-un loc liniştit, unde intimitatea pacientului să fie respectată, iar informaţia va fi urmată de angajamentul ferm de luare în îngrijire şi de parteneriat în lupta cu boala necruţătoare, oferind speranţa necesară luptei cu maladia: „Boala dumneavoastră este serioasă, dar nu suntem dezarmaţi în faţa ei. Vă ofer ajutorul, dar fără consimţământul şi voinţa dumneavoastră de a lupta, ne se poate face nimic.”

Educaţia terapeutică presupune o comunicare de calitate, iar aceasta constă în:

1)      a suporta ca bolnavul să-şi exprime până la capăt credinţele, neliniştile sau dubiile

2)      a fi pregăti pentru întrebări incomode

3)      a încuraja revenirea asupra unor explicaţii date deja

4)      a încuraja bolnavul să pună întrebări care nu au mai fost abordate.

Deficienţele sistemului medical din România determină ca multe articole din lucrările ce reglementează etica medicală să fie încălcate. Au fost mediatizate cazuri în care aparţinătorii s-au prezentat în spitale cu pacienţi în vârstă, care aveau nevoie de îngrijiri medicale şi li s-au răspuns cinic: „La vârsta asta, nu avem ce să-i facem. Paturile din spital sunt pline. Duceţi-o acasă, să moară în patul ei!” De cele mai multe ori discuţia a avut loc în prezenţa pacientului, care a fost silit să înţeleagă faptul că „trăieşte de geaba şi anumite persoane din jur consideră foarte apropiată data decesului”.

 Articolul 3 din Codul deontologic medical incriminează discriminarea de orice fel: „Sănătatea omului este ţelul suprem al actului medical. Obligaţia medicului constă în a apăra sănătatea fizică şi mentală a omului, în a uşura suferinţele, în respectul vieţii şi demnităţii persoanei umane, fără discriminare în funcţie de vârstă, sex, rasă, etnie, religie, naţionalitate, condiţie socială, ideologie politică sau orice alt motiv, în timp de pace ca şi în timp de război. Respectul datorat persoanei umane nu încetează nici după moartea acesteia.

Sună atât de frumos şi de promiţător, dar exemplele practice demonstrează faptul că oamenii vor fi trataţi în mod diferit de la naştere, la moarte. În timp ce pentru „Domnul Lăzărescu” nu s-a găsit un pat de spital (filmul a fost făcut după un caz real), vedetele sunt tratate în străinătate, li se pun la dispoziţie elicoptere. Diferenţierea pacienţilor începe de la formulele de adresare: „Te doare, moşule?”, fiindcă este un om simplu de la ţară sau:”Cum se simte astăzi, domnul general? Ne-am străduit să vă punem la dispoziţie acest salon în care să beneficiaţi de intimitate.”

Un alt lucru revoltător, demn de semnalat este camera de luat vederi şi microfonul reporterului înfipte aproape de buzele unui muribund, care tocmai a fost înjunghiat, lovit de o maşină, sau scos din flăcări sau din mină.

Articolul 19 din deontologie medicală: „Medicul permite accesul mass mediei la pacient, numai cu acordul acestuia şi dacă nu este contrar intereselor bolnavului”

În goana după reportaje de senzaţie şi după creştere audienţei, cine se mai gândeşte să ia acordul pacientului, sau la faptul că imaginea sa va apărea pe toate canalele de televiziune, deşi nu este decât o masă diformă de carne.

Articolul 26 subliniază de asemenea abisul dintre teorie şi practică: „Pacientul nevindecabil va fi tratat cu aceeaşi grijă ca şi cei care au şanse de vindecare.”

Dar şeful de secţie sau medicul curant anunţă membri familiei unei bolnav de cancer în metastază sec:”Luaţi-l acasă. Va muri, degeaba mai ţine un pat ocupat şi se mai cheltuieşte cu tratamentul său.”

Explicaţiile referitoare la boală şi tratament:”Trebuie formulate cât mai clar, medicul asigurându-se că a fost înţeles complet de către bolnav şi anturajul acestuia, mergând până la încercarea de a supraveghea executarea tratamentului” (Articolul 54).

Şi activitatea de cercetare în medicină are rigorile ei, plecând de la teoria utilitaristă: „În cercetarea pe subiecţii umani, binele individului primează asupra binelui societăţii în general şi al ştiinţei” ( Art.91)

Este lăudabil că se interzice folosirea oamenilor drept cobai de laborator, cu excepţia cazurilor în care aceştia consimt să devină subiecţi de cercetare. De asemenea în cazul în care medicul propune participarea pacientului într-un astfel de test, iar bolnavul refuză, calitatea relaţiei medic - pacient nu va fi afectată de răspunsul negativ al celui din urmă.

 Lucrul demn de laudă, referitor la comunicarea verbală socio-profesională a medicilor, îl reprezintă solidaritatea acestora. Spre deosebire de alte clase profesionale în care specialiştii se denigrează unii pe ceilalţi, medicii se vorbesc de rău între ei foarte rar. Dacă profesorii şi avocaţii dezvoltă o competiţie de tipul:”Te-ai dus la meditat la profesorul X, dar nu ştie nimic” sau „Avocatul Y pierde documentele pe care i le încredinţaţi să le pună la dosar”, medicii nu fac acest lucru. Au fost cazuri în care chiar dacă au observat erori medicale făcute de confraţii lor, nu le-au demascat şi nu au îndreptat pacienţii să se adreseze Colegiului Medicilor.

Articolele 74 şi 75 ale Codului deontologic medical, nu constituie demagogie:

„Este interzisă răspândirea de comentarii ce ar putea să prejudicieze reputaţia profesională a unui confrate. Medicii trebuie să ia apărarea unui confrate atacat pe nedrept.

„Constituie o încălcare a regulilor etice blamarea şi defăimarea colegilor, critica pregătirii sau activităţii lor medicale în faţa bolnavilor, a aparţinătorilor, a personalului sanitar, cât şi orice expresie sau act capabil să zdruncine încrederea în medicul curant şi autoritatea acestuia.”

Însăşi definiţie pe care Roberto Antonucci o propune pentru comunicare: „instalarea, gestionarea şi întreţinerea sistemului de relaţii” demonstrează faptul că ea reprezintă cheia succesului în orice domeniu al activităţii umane şi rezolvarea tuturor problemelor.

Codul deontologic al medicilor este completat de Legea privind drepturile pacientului.

În cazul în care pacientul nu suportă verdictul medicului referitor la evoluţia bolii sale:” Pacientul are dreptul de a alege o altă persoană care să fie informată în locul său”.(Art.9)

Aşa cum afirmam la începutul acestui capitol, conform articolului 8 din Legea privind drepturile pacientului: „Orice informaţie se aduce la cunoştinţa pacientului într-un limbaj respectuos, clar, cu minimalizarea termenilor de specialitate”.

Această prevedere referitoare la ajustarea mesajului în funcţie de receptor, ar putea fi utilizată şi aplicată şi în sistemul juridic.

Articolul 31 din aceeaşi lege este culmea respectării demnităţii umane: ”Pacientul are dreptul la îngrijiri terminale, pentru a muri în demnitate”.

Dacă muribundului i se va asigura asistenţă pentru a muri în demnitate, se înţelege că pacientul aflat în viaţă va fi tratat cu întreaga consideraţie şi cu respectul cuvenit pe toată perioada bolii sale.

 Sistemul judecătoresc din ţara noastră intimidează şi copleşeşte cetăţeanul de rând.

În primul rând, în momentul în care doreşte să deschidă o acţiune sau un dosar, judecătorul de serviciu recomandă un avocat, există cazuri în care chiar refuză să vorbească direct cu cel venit să îşi caute dreptatea. Nu toţi cetăţenii acestei ţări au bani pentru avocat. Susţin afirmaţiile cu prezentarea cazului unui fost consătean, care a fost bătut crunt de un bărbat mai tânăr, necesitând mai multe săptămâni de spitalizare, iar la întoarcere, hotărât să-l dea în judecată s-a dus la Tribunal. I s-a reproşat că plângerea este mult prea simplă şi că nu precizează articolele de lege care au fost încălcate de pârât. A fost luat de braţ de judecător şi prezentat unui avocat, gestul cucerindu-l total pe omul simplu, de la ţară. Avocatul a cerut un avans ca să se ocupe de caz, pentru care nu a tăiat chitanţă, fireşte, iar omul peste o săptămână a murit.

Se pare că legile sunt făcute pentru a fi încălcate, deoarece am vorbit cu mai multe persoane cărora li s-a recomandat călduros de către judecător avocaţi sau experţi, deşi nici personalul auxiliar nu are voie să facă acest lucru.

Articolele 22 şi 23 din Codul deontologic al personalului auxiliar şi de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea prevăd: „Personalul auxiliar de specialitate nu va recomanda persoanelor interesate, nominal, avocaţi, experţi, notari, executori judecătoreşti sau orice alte persoane care execută activităţi în legătură cu actul de justiţie. Personalului auxiliar de specialitate nu îi este permis să acorde consultaţii juridice.”

În cazul fericit în care reclamantul de rând a putut scăpa fără avocat, îl aşteaptă o mare provocare în sala Tribunalului. Avocaţii bine văzuţi de complet cer dosarele clienţilor lor, chiar dacă sunt la sfârşitul listei, iar oamenii săraci şi bătrâni aşteaptă în sală până la sfârşit, pentru că dacă îndrăznesc să se ridice respectuos şi să-l roage pe domnul preşedinte să judece dosarul lor, că nu mai pot aştepta, sunt certaţi sau ironizaţi. Au fost cazuri în care primul proces de pe listă a fost judecat ultimul, deoarece reclamantul nu avea apărător.

Există şi avocaţi nervoşi care ţipă la clienţii lor, deşi onorariile sunt consistente, nu depun la timp actele sau trec de partea adversarului şi atunci constatăm că Tribunalul devine scena unde se joacă întotdeauna cele mai reuşite comedii, dacă nu suntem implicaţi direct. Uneori ţipetele se dezlănţuie pe hol, unde se află întotdeauna şi cunoscuţi, pentru ca înjosirea să fie şi mai mare. Am auzit avocaţi adresându-se nepoliticos clienţilor cu părul alb, sau unor persoane cu studii superioare. În Codul Bunelor Maniere se precizează că : „Trebuie să ne adresăm cu pronume personal de politeţe, chiar şi adolescentului, pe care îl rugăm să ne facă loc la coborârea din autobuz.”

Dincolo de aceste carenţe ale lumii avocăţeşti există şi profesioniştii adevăraţi, dar şi riscuri ale meseriei, încât cu greu se poate stabili cum se măsoară succesul în avocatură.

 Nu vreau să sune sub nicio formă maliţios constatarea mea, dar avocaţii lucrează uneori la echipele de salubrizare ale periferiei sociale, fiind prin riscurile asumate profesionişti bravi. Primul risc pe care şi-l asumă este acela de a elibera din închisori violatori sau ucigaşi, care nemulţumiţi de faptul că onorariul a fost prea piperat, să-şi exercite dexteritatea asupra familiei apărătorului lor, aplicând principiul : „Pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti!”. Succesul profesional nu coincide niciodată cu cel spiritual şi personal, în lumea apărătorilor.

În construirea atentă a apărării, există o încrâncenarea asemănătoare cu cea a meşterului Manole, care îşi zideşte tot ceea ce are, numai să edifice construcţia, după cum i-a promis domnitorului. Avocatul este un creator, prin excelenţă şi ca scriitorul, doarme în stare de semi-veghe, visând dosarele aflate pe rol. Uneori îi vine o ideea salvatoare, când se află încă în pat şi atunci va trebui să aibă un pix şi o foaie la îndemână, să o noteze.

Ce păstrează preotul taina spovedaniei (dar oare păstrează? Cunosc o preoteasă care umpluse cancelaria unei şcoli de bârfe, cine cu cine, ce a luat, ce a minţit….), dar avocatul moare cu secretul profesional de gât! Ce simte el când în sala de judecată aude victima ţipând deznădăjduită: „L-aţi scos nevinovat, domnule avocat, dar cum l-a ucis pe băiatul meu, va mai ucide? Dacă într-o zi îl va înjunghia pe fiul dumneavoastră?”

Cred că avocatul se află în permanenţă la judecată cu propria conştiinţă. Lucrul cel mai dureros, este că deşi a câştigat un proces teribil de greu, pe care nu l-ar fi câştigat nimeni, se priveşte în oglindă şi spune:”Eşti o canalie, domnule! Să te simţi vinovat toată viaţa că ai redat omenirii, viu, liber şi „nevinovat” un ticălos! Vezi ce face banul din om?”

În lumea apărătorilor există trei posibilităţi: să pierzi, şi implicit să mori de foame, să câştigi prin orice mijloace şi să ai clienţi mereu şi să negociezi!

Cum se măsoară succesul în avocatură, dat fiind caracteristica ingrată a meseriei, de a nu refuza infractorilor înrăiţi dreptul la apărător? Simplu, avocatul să reeduce clientul pe care l-a salvat fabricând dovezi, de la o pedeapsă binemeritată. Pare utopic acest principiu, dar pentru limpezirea propriei conştiinţe se cade să audă aceste vorbe: „Ştiu că nu este drept că aţi fost scos nevinovat, iar dumneavoastră ştiţi asta mai mult ca mine! Cred că Dumnezeu v-a dat o şansă, pentru că aţi greşit şi doreşte să nu mai repetaţi fapta antisocială! Sper că nu veţi irosi toată truda mea!”

Poate fi o obligaţie profesională care nu lasă iluzia că avocatul consimte la faptă reprobabilă a clientului său, încurajându-l să fie şmecher şi „să fenteze legea din nou”.

Orice om are dreptul la a doua şansă, asta face avocatul, dar să nu-şi transforme clienţii în infractori înrăiţi. Ei se pot purta cu atâta delicateţe şi eleganţă sufletească, încât să îl determine pe delincvent, să-i fie ruşine de postura în care se află, cu atât mai mult, cu cât a scăpat nepedepsit.

 Cea mai mare greşeală a avocatului este aceea de a se crede la bară şi pe stradă, şi în familie, şi între prieteni. Actorul şi avocatul nu trebuie să confunde rolurile, vedetele nu trebuie să se poarte acasă şi pe stradă, ca „pe scenă”.

De fapt ce reprezintă succesul în avocatură? Câştig de cauză, pledoarie ireproşabilă, faimă, câştiguri fabuloase, nopţi de nesomn, ochi înroşiţi de dosare, fără număr.

 Dacă în final apare întrebarea: „ S-a meritat?” înseamnă că succesul a reprezentat compromisul vieţii, cu propria conştiinţă, cu toate valorile şi adevărurile din jur!

Drama omului nedreptăţit însă este amplificată adesea de mărturiile mincinoase, de felul în care este primit la arhivă, când doreşte să adauge ceva la dosar sau să-l ceară pentru a-l studia. Anumite arhive judecătoreşti dau impresia de săli de aşteptare. Cetăţeanul nu are intimitate pentru a se adresa cu încredere funcţionarului şi aici fiind concurat de avocaţii care au întâietate. Nu contează ordinea în care au solicitat dosarul, avocatul are întâietate. Sistemul juridic este foarte solicitant din punct de vedere psihic, dar cei implicaţi în înfăptuirea dreptăţii au obligaţia de a comunica etic, chiar şi în momentele tensionate.

Cred că acest aspect l-au avut în vedere specialiştii care au întocmit Codul Deontologic al grefierilor, în special articolul 17: „Personalul auxiliar de specialitate trebuie să dea dovadă de moderaţie şi să nu îşi arate nemulţumirea faţă de persoanele cu care intră în contact în calitate oficială”.

Regula poate fi încălcată însă şi în plen. Într-un tribunal de provincie, o doamnă judecătoare a ţipat la grefieră, a făcut-o „incapabilă”, apoi s-a ridicat de la birou, pălmuind-o în plină şedinţă şi mai profesează şi astăzi, deşi a speriat grefierele de şedinţă care sunt nevoite să lucreze cu dumneaei. În mod normal, atât judecătorul, cât şi avocatul sau grefierul ar trebui să aibă telefoanele închise când discută cu clienţii, să le acorde importanţă, să-i asculte fără să îi întrerupă sau să îi intimideze, din păcate practica demonstrează contrariul. Dacă sună telefonul din birou, cetăţeanul este obligat să asiste la o discuţie banală între funcţionar şi unul dintre membri familiei de care abia s-a despărţit.

Lanţul slăbiciunilor din sistemul juridic împleteşte carenţele comunicării verbale cu cele ale atitudinii faţă de beneficiarul serviciilor. De pildă, după aşteptatul la o coadă imensă, pentru a intra la judecătorul de serviciu, cetăţeanul este nevoit să meargă la Poştă pentru achiziţionarea unor timbre judiciare, unde are iar de aşteptat, la trezorerie, unde achită taxa pentru dosar, iar când se întoarce, va constata că audienţa s-a terminat şi trebuie să se prezinte a doua zi. Ideal ar fi ca plata tuturor taxelor şi achiziţionarea timbrelor să se facă în sediul instituţiei. Să ne imaginăm oameni bolnavi sau în vârstă, nevoiţi să se judece pentru dreptatea lor, care după ce fac atâtea drumuri, cheltuiesc atâţia bani şi stau zile întregi la cozi, sunt certaţi şi în instanţă, în mod public, sau li se vorbeşte într-o limbă pe care nu o înţeleg, pentru că nu au apărător.

În general în sediile Tribunalului şi al Poliţiei există o stare detensiune, de aceea funcţionarii trebuie să dea dovadă de empatia care o amortizează. Există avocaţii, care de teamă să nu îşi piardă onorariul alimentează răul dintre părţi, deşi acestea ar fi dispuse să se împace. În ultima vreme se observă acest lucru la scandalurile mediatizate, în care avocaţii care apar pe ecrane acuză partea adversă de lucruri grave, fără dovezi, deşi ştiu că încalcă un drept elementar, sau îşi apără clienţii, deşi au fost prezentate dovezi ale vinovăţiei lor. Poate că succesul în avocatură se măsoară prin numărul dosarelor câştigate, dar este un gest inuman să se opună reconcilierii, când există o tendinţă minimă pentru înfăptuirea acestui lucru deosebit între oameni. Adevăratul caracter al unui om se vede în situaţiile dramatice ale existenţei sale. Uneori, în sala Tribunalului sunt vânturate în public mizerii care ar trebui păstrate în familie. Prin cuvinte se formulează reproşurile de tipul: „Te-am ţinut acasă pe banii mei”, „Te-am îmbrăcat şi ţi-am dat să mănânci”, spectatorii aflând cu lux de amănunte intimităţile unei căsnicii, dar şi pretenţiile:”Împărţim totul pe din două, iar o farfurie dacă rămâne, o spargem.”

Aşa cum ziaristul trebuie să fie obiectiv în prezentarea faptelor, personalul auxiliar din sistemul judiciar trebuie să respecte fără nicio discriminare drepturile şi garanţiile procedurale ale tuturor părţilor, având o atitudine echidistantă, fără influenţe legate de rasă, sex, religie, naţionalitate sau de statutul socio-economic, politic şi cultural al unei persoane.
Codul Deontologic al Personalului Auxiliar din sistemul juridic face admirabil distincţia: „Orice funcţionar al Tribunalului sau Judecătoriei trebuie să fie o persoană deschisă, cu care se poate discuta, dar nu se poate aranja cu ea.”

Activitatea judecătorilor şi a procurorilor este reglementată de Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, pentru avocaţii din spaţiul european existând Codul deontologic al avocaţilor din U.E., aceste normative fiind completate de Legea privind drepturile inculpatului.

Din nou se face apel la egalitatea deplină a oamenilor în faţa actului de justiţie, principiu formulat admirabil în cuvinte: „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, să respecte şi să apere demnitatea, integritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile judiciare.”

Acest articol ne determină să înţelegem că în sala Tribunalului, domnii judecători se vor adresa tuturor participanţilor, în orice postură s-ar afla cu: „Domnule” sau „Doamnă”, folosind pronumele de politeţe „Dumneavoastră” şi în consecinţă forma de plural a verbului. Numai cine nu a asistat la şedinţe nu a auzit: „Tataie”, „Mamaie”, „Spune mai repede ce ai de spus şi pe înţeles, să pricepem şi noi, nu numai tu!” Cei bătrâni sau foarte tineri, ţăranii, oameni fără funcţii sau demnităţi publice nu beneficiază de prevederile articolului 8, din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, citat mai sus, corpul judecătoresc sancţionând prin adresare statutul social al acestora.

Din păcate, lucrurile nu se rezumă doar la acest aspect. Soţia unui fost parlamentar care a accidentat mortal doi oameni, nu a primit un an de închisoare, în timp ce un tată, care şi-a ucis propriul copil care îi ieşise în întâmpinare, strivindu-l cu maşina, pentru că nu l-a văzut, a primit 10 ani de închisoare. În faţa unor astfel de decizii, acest articol de lege parcă ar aparţine stilului beletristic, nu celui juridico – administrativ.

 În romanul psihologic „Ciuleandra”, Liviu Rebreanu a surprins în toată complexitatea ororii sale, modul abject în care justiţia pe criteriile apartenenţei la o anumită clasă socială devine spectacol de teatru sau de circ. Scriitorul s-a inspirat întotdeauna din realitate în scrierea operelor sale, de aceea merită să fie citat în această lucrare. Într-o clipă de nebunie, Puiu Faranga, fiul fostului Ministru de Justiţie, îşi ucide soţia, pe frumoasa şi nevinovata fată simplă, din popor, Mădălina, rebotezată după moda timpului Madelaine. După comiterea crimei, anturajul familiei Faranga, compus din adevărate elite sociale , prescrie un tratament dubios inculpatului: internarea într-un sanatoriu şi simularea nebuniei, pentru a se sustrage răspunderii penale aferente faptei sale. Această atitudine măsoară gradul de devianţă al societăţii şi al sistemului juridic.

Chiar tatăl, Policarp Faranga, în calitate de om al legii, încurajează o justiţie părtinitoare pentru fiul său, din două motive: „Mai bine nebun, decât ocnaş!” şi „Ţara îmi datoreşte măcar atâta în schimbul serviciilor pe care i le-am făcut”.[1] Procurorul şi prefectul devin complici la acoperirea odioasei crime, în numele prieteniei, al complicităţii, al faptului că Domnul Policarp Faranga a fost şi este cineva, în timp ce sărmana Mădălina era o fată de ţărani:”Imposibil! se cruci prefectul, strângând mâna lui Faranga cu efuziune şi compătimire. Ce catastrofă, dragul meu! Tocmai povesteam procurorului ce mi-ai telefonat şi nu ne venea deloc să credem…A propos…să-ţi prezint pe procurorul Săvescu! Un băiat foarte de ispravă şi cu atât mai atins de întâmplarea asta nenorocită, că doar tu, pe când erai la justiţie, l-ai adus în Bucureşti!”[2]

Cea mai mare provocare o reprezintă audierea martorilor pentru stabilirea adevărului juridic. Există multe atitudini ale celor care cu voia sau fără voia lor asistă la un incident.

În general, oamenii spun că nu au văzut nimic, că nu ştiu ceea ce s-a întâmplat, pentru a nu se implica în conflictul părţilor, avându-se în vedere că acestea pot fi din sat, iar fiind martorul unuia, se atrage automat antipatia celuilalt. În plus, a te pune la dispoziţia justiţiei înseamnă timp pierdut, bani cheltuiţi pe drum. Eschiva este condamnabilă , dacă incidentul s-a soldat cu o crimă, cu mutilarea pe viaţă, iar cel care deţine adevărul, nu-l spune. Totdeauna , în astfel de situaţii ar trebui să se gândească la faptul că şi el poate deveni o victimă, iar martorul său, din comoditate sau teamă, va refuza să-l ajute.

Un bătrân din satul meu a fost bătut cu bestialitate pe stradă, în prezenţa întregului sat de un bărbat mai tânăr, care teroriza întreaga aşezare. În primul rând nu a intervenit nimeni să scape victima din mâinile agresorului, doar o nepoată a acestuia a strigat: „Lasă-l, că-l omori!” Laşitatea colectivă se dovedeşte o pată ruşinoasă, nefiind vorba de o situaţie tensionată în care luarea de poziţie se dovedeşte un nonsens, putând să se răsfrângă asupra celui care o iniţiază. În al doilea rând, după incident, oamenii l-au pansat pe cel rănit, l-au spălat de sânge, au anunţat salvarea şi l-au îndemnat să apeleze la justiţie:”Trebuie să fie pedepsit pentru că v-a atacat la drumul mare. Să nu-l lăsaţi aşa! Aveţi atâţia martori!”

După ce l-au încurajat să deschidă proces bătăuşului, în momentul în care victima a încercat să coopereze cu martorii, spunându-le: „Mi-aţi promis că veniţi la proces şi că veţi declara ceea ce aţi văzut”, refuzul a fost categoric. Motivaţia: „Vrei să ne omoare şi pe noi?”

Societatea a devenit un loc al insecurităţii în mod cert din cauza acestei atitudini. Colectivitatea capitulează în faţa declasatului care face legea de teamă, din cauza faptului că nefiind considerat un pericol public, va fi lăsat liber, pedepsindu-i pe cei care îl demască.Unii martorii se prefac că nu au auzit şi nu au văzut nimic.

Există şi martori de profesie, care pentru un anumit tarif, fabrică mărturii mincinoase, determinând înclinarea balanţei dreptăţii în partea care nu se cuvine. Documentându-mă pentru această lucrare, am participat la mai multe şedinţe, în sala Tribunalului, observând câteva femei în vârstă, care veneau dimineaţa şi plecau seara, depunând mărturie în mai toate procesele în care erau implicaţi consătenii lor. Un domn judecător le-a atras atenţia asupra acestui fapt, spunând:”De când profesez, dumneavoastră sunteţi nelipsite din sala Tribunalului. Vă atrag atenţia că mărturia mincinoasă se pedepseşte aspru!”

Din păcate nu am auzit ca vreun martor mincinos să fie pedepsit pentru încumetarea de a fi martor de profesie şi de a obţine foloase necuvenite din minciuni fabricate sau prefabricate, doar vrăjitoria având puncte comune cu această ocupaţie care nu este cuprinsă în nomenclatorul meseriilor.

Uneori martorii îşi schimbă depoziţiile pe parcursul desfăşurării procesului, ca în exemplul următor: „ Nu mai puţin de şapte persoane, domiciliate în comuna Făurei, riscă să ajungă în faţa magistraţilor romaşcani pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, după ce, în urmă cu mai multă vreme, cele şapte persoane s-au mai prezentat în faţa instanţei de judecată, în calitate de martori, acum aceştia riscă să se transforme in inculpaţi. Motivul: minciunile spuse de cei şapte oameni în cadrul unui proces care a avut loc tot la Judecătoria Roman.

În data de 17 martie a acestui an, Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman s-a sesizat din oficiu despre faptul că mai multe persoane, care avuseseră calitatea de martori într-un dosar penal în care Radu C. era cercetat pentru comiterea infracţiunii de port, fără drept, de armă albă, au făcut declaraţii mincinoase în faţa instanţei de judecată. În scurt timp, cazul a ajuns în atenţia poliţiştilor din cadrul Poliţiei Roman, care, în urma cercetărilor efectuate au constatat că suspiciunile procurorilor sunt reale.

Astfel, în după-amiaza zilei de 12 mai a anului trecut, în jurul orei 18, în timp ce mai multe persoane din Făurei efectuau lucrări agricole la o fermă din comuna Tămăşeni, la sediul fermei a venit Radu C., care, aflat în stare de ebrietate şi având asupra sa două cuţite mari de bucătărie, a ameninţat cu moartea alţi doi bărbaţi aflaţi în fermă, pe Dorel C. si Vasile T.

 Scandalul a fost cercetat, la acea vreme, de către poliţiştii din Tămăşeni, ocazie cu care, în cursul urmăririi penale, cele şapte persoane din Făurei au fost audiate în calitate de martori. Când cei şapte au ajuns în instanţă, în calitate de martori, ei au relatat o situaţie total diferită de cea pe care au descris-o în cursul urmăririi penale.

 Astfel, martorii mincionoşi au declarat în faţa judecătorilor că nu au văzut asupra lui Radu C. niciun cuţit, în momentul în care acesta a făcut scandal în incinta fermei agricole de la Tămăşeni. Cei şapte martori mincinosi sunt: Dorel C., de 31 de ani, Vasile T., de 40 de ani, Constantin C., de 28 de ani, Valerian S., de 23 de ani, Cătălin S., de 27 de ani, Gheorghe S., de 28 de ani, si Sorin N., de 19 ani, toti din Făurei.

În urma ultimelor cercetări efectuate de către poliţişti în acest caz, cei şapte martori care au jurat strâmb în faţa instanţei de judecată au recunoscut că au făcut declaraţii mincinoase, de frica lui Radu C., motivând că îl cunoşteau pe acesta ca fiind o fire foarte violentă şi răzbunătoare. Cu toate acestea, cei şapte martori mincinoşi riscă să ajungă acum din nou în instanţă, de aceasta dată ca inculpaţi, pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă. Conform prevederilor articolului 260 din Codului Penal, cei şapte mincinoşi riscă o pedeapsă cuprinsă între unu şi cinci ani de închisoare.”

(Articol apărut în “Ziarul de Roman, la data de 23-06-2006, sub semnătura lui Bogdan Gotca)

Există şi martori îşi vând serviciile celuilalt pe parcursul desfăşurării procesului. Ideea ca adevărul să fie cumpărat şi vândut pe bani, după cum pe vremuri erau vânduţi oamenii în pieţele de sclavi, ar trebui să ne revolte şi să ne determine să acţionăm. Oamenii care recurg la aceste stratageme pentru a obţine cât mai multe câştiguri nu au demnitate, dar atentează şi la demnitatea publică a societăţii, prin actul lor.

Într-un orăşel de provincie exista un domn judecător care pretindea şi accepta mită, ulterior clasând dosarele pe motivul că părţile nu s-au prezentat la proces, deşi puteau dovedi cu martori că au fost în sală. Doamna S.V. se judeca pentru o bucată de pământ pe care o cumpărase cu o chitanţă de mână, vânzătorii recunoşteau, dar terenul nu era trecut în rolul acestora. Discutând cu judecătorul acesta i-a spus:”O puteţi aduce martoră şi pe fiica dumneavoastră, care a asistat la întocmirea chitanţei!”

Doamna ştia că rudele de gradul întâi nu pot depune mărturie, dar domnul judecător i-a reproşat că îşi depăşeşte atribuţiunile şi că nu ştie legea mai bine ca el. A pretins o sumă de bani, i-a luat, iar patru şedinţe a consemnat-o pe femeie absentă de la procese, deşi o interoga în sala de judecată şi a clasat dosarul prin motivul neprezentării reclamantei.

Fără a fi personaj de comedie, domnul judecător s-a prezentat cu o doamnă tânără, aflată în proces de divorţ, la recepţia hotelului din oraş, rugându-l pe patron să le pună la dispoziţie o cameră pentru câteva ore, pentru că are de discutat cu reclamanta probleme legate de proces.

 Peste două luni, magistratul a fost destituit pentru luare de mită, iar doamna a trebuit să o ia cu procesul de la capăt. Negocierea şi maltratarea dreptăţii ţin de comunicare şi de demnitatea individuală, fiind în acelaşi timp un afront adus demnităţii colective.

În viaţa cotidiană, o serie de oameni depun mărturii mincinoase, referitoare la anumite persoane sub forma unor denigrării sau zvonuri calomnioase. Şi în societatea civilă au loc în orice clipă reconstituiri şi validări ale adevărului, dar nu în cadru oficial, ca la Tribunal. Uneori divergenţele de opinii degenerează în acuzaţii multiple, mai mult sau mai puţin fondate, de aceea sfatul scriitoarei Ileana Mălăncioiu este demn de toată seriozitatea:”Respectul de sine te obligă să nu polemizezi cu oricine.”[3]

 Josnicia unor semeni merge până acolo încât inventează replici acide, semănând vrajbă între oameni, dovedindu-se”profesionişti versaţi ai vrajbei” (termen preluat de la Ileana Mălăncioiu).

 Nu întâmplător, cei care depun mărturie la Tribunal jură pe Biblie, pentru că porunca a noua spune clar:”Să nu mărturiseşti strâmb împotriva fratelui tău!” Codul juridic a avut ca model învăţăturile Sfintei Scripturi, care a instituit validarea adevărului, prin mărturia a doi-trei martori:”Acuzaţia împotiva cuiva trebuie să fie susţinută de mărturia a cel puţin doi martori.”

Tentaţia de a masacra adevărul şi de a anula demnitatea cu care fiecare om a fost investit a existat din cele mai vechi timpuri, aşa se explică interdicţia de la exodul:”Să nu vă uniţi cu cel rău, pentru a face o mărturie falsă!” sau măsurile categorice prevăzute la Deuteronom pentru martorii mincinoşi:”În caz de mărturie falsă, autorii să îndure aceeaşi pedeapsă cu aceea pentru care au depus mărturie falsă, pentru a sluji exemplu celorlalţi.”

Înţeleptul Solomon, care se distingea prin înţelepciunea soluţionării unor cauze aparent imposibile a afirmat că:” Martorii înţelepţi şi înşelători sunt ca un buzdugan, ca o sabie şi ca o săgeată ascuţită, sunt stricaţi, îşi bat joc de dreptate şi trebuie aspru pedepsiţi.”

Tocmai de aceea jurământul depus de martor în sala Tribunalului sună astfel:”Jur că voi spune adevărul şi că nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu. Aşa să îmi ajute Dumnezeu!”

Iar Codul Penal sancţionează aspru denunţarea calomnioasă:

Articolul 259 din Codul penal Actualizat: “Învinuirea mincinoasă, făcută prin denunţ sau plăngere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană, se pedepseşte cu închisoare de la 1 an, la 3 ani.

Producerea ori ticluirea de probe mincinoase în sprijinul unei învinuiri nedrepte se pedepseşte cu închisoare de la 1, la 5 ani.

Potrivit articolului 76, pedeapsa se reduce doar dacă persoana care a săvârşit fapta recunoaşte, înainte de punerea în mişcare a cţiunii penale faţă de persoana în contra căreia s-a făcut denunţul sau plângerea.

 Pentru elucidarea adevărului este nevoie imperioasă de un martor corect, iar cel care refuză să depună mărturie într-o cauză de viaţă şi de moarte să se gândească la faptul că i se poate întâmpla acelaşi lucru, iar frustrarea nedreptăţii va fi completată de aceea că nu poate dovedi adevărul.

Justiţia s-a confruntat de-a lungul timpului cu martori mincinoşi, care inventează sau omit adevăruri salutare pentru stabilirea dreptăţii, de aceea o secţiune a Codului Penal este consacrată mărturiilor mincinoase şi celor care recurg la forţă pentru intimidarea martorilor.

CODUL PENAL

CRIME SI DELICTE CONTRA ÎNFĂPTUIRII JUSTITIEI

Mărturia mincinoasă

Art. 335. - (1) Fapta martorului care într-o cauză penală, civilă sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 5 ani.

(2) Dacă în urma mărturiei mincinoase a rezultat o condamnare la o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 5 ani, pedeapsa este închisoarea strictă de la un an la 5 ani, iar dacă a rezultat condamnarea la o pedeapsă mai mare de 10 ani, pedeapsa este închisoarea strictă de la 2 la 10 ani.

(3) Fapta prevăzută în alin. (1) sau (2) nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale, mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cazurile, mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia.

(4) Dacă retragerea mărturiei a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre sau s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit art. 92.

(5) Dispoziţiile alin. (1)-(4) se aplică în mod corespunzător şi expertului sau interpretului.

Încercarea de a determina mărturia mincinoasă

Art. 336. - (1) Încercarea de a determina o persoană prin constrângere ori corupere să dea declaraţii mincinoase sau să nu depună mărturie într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori se pedepseşte cu închisoare strictă de la un an la 3 ani sau cu zile-amendă.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care fapta este săvârşită faţă de un expert sau interpret.

Au existat cazuri celebre de procese – spectacol cu fabricarea probelor şi manipulare opiniei publice prin campaniile mass - mediei. Cazul Dreyfus este pilduitor în acest sens.

 Procesul a început la 19 decembrie 1894, pe parcursul a patru zile. Protagonistul acestei mascarade era Alfred Dreyfus, căpitan în armata franceză, incriminat că ar fi împărtăşit secrete militare ataşatului militar german la Paris, colonelul Max von Schwartzkoppen.

 Dovada era o listă în care erau enumerate documente secrete ce fuseseră dezvăluite armatei germane. În urma unor investigatii s-a hotărât ca scrisul de pe hârtie aparţinea căpitanului Dreyfus.

Procesul acesta a fost cea mai explozivă afacere care a tulburat cea de-aIII-a Republică Franceză. Austria şi Franta erau, în acea vreme, considerate cele mai anti-semite naţiuni, iar Alfred Dreyfus era evreu. Astfel, "Afacerea Dreyfus", a creat un puternic val de anti-semitism care a durat câteva decenii, şi a făcut mult mai mult de atât, după cum spune istoricul William L. Shirer :"În următorii 12 ani Franţa a fost scena luptelor dintre cei ce au avut dreptate în acest proces şi cei care s-au înşelat…Familii au fost dezbinate, vechi prietenii distruse, dueluri purtate, guverne răsturnate, cariere ruinate."

 Toată această agitaţie a avut loc deoarece Dreyfus era de fapt nevinovat, însă armata şi mulţi politicieni de frunte au fost determinaţi să-l acuze, iar dovezile împotriva lui au fost fabricate.

 Astfel a fost condamnat şi trimis în închisoare în "Insula Diavolului", colonia penală franceză, de pe coasta Americii de Sud. Chiar şi înainte de a fi judecat, a fost puternic condamnat de presă, într-un val de isterie populară, îndreptată împotriva trădătorilor, în general, şi a evreilor în particular.

Ministrul de război, generalul Auguste Mercier, a cerut ca Dreyfus să fie condamnat. Unul dintre subalternii săi, Maiorul Hubert Henry, ştia că dovezile pe care le deţineau erau slabe. Pentru a le întări, acesta a creat un număr de documnte falsificate, scrise de mâna, în care era imitat scrisul căpitanului şi, în plus, a jurat în faţa judecătorului că ştie dintr-o sursa mai mult decât sigură, că Alfred Dreyfus este vinovat,fiind condamnat pe baza unor dovezi false şi a unei mărturii mincinoase.

Cu timpul, însă, adevărul a început să iasă la iveală. Mulţi însă s-au opus furios redeschiderii cazului, în principal armata, majoritatea presei şi guvernul. În martie 1986, datorită maiorului Georges Picquart s-a descoperit că scrisul de pe hârtia care l-a incriminat pe Dreyfus, era de fapt al maiorului Ferdinand Walsin Esterhazy. Acesta era cunoscut pentru numeroasele sale legături cu germanii.

La 13 ianuarie 1898 a apărut în ziarul parizian "L'Aurore", unul dintre cele mai faimoase pamflete vreodată publicate în presa franceză, şi anume scrisoarea deschisă intitulată "J'accuse", scrisă de Emile Zola, care acuza armata că ar fi înscenat procesul lui Dreyfus. Aceasta scrisoare a avut mare importanţă în desfăşurarea Afacerii Dreyfus. Maiorul Henry a recunoscut că a falsificat dosarele şi s-a sinucis. Esterhazy a fost judecat, dar la insistenţele armatei a fost găsit nevinovat. Înalta Curte de Apel a ordonat un nou proces pentru Dreyfus, care a avut loc în vara lui 1899, în urma căruia căpitanul este din nou acuzat, pentru a nu distruge credibilitatea armatei. Cu toate acestea a fost iertat de preşedintele Frantei, şi eliberat din închisoarea militară în septembrie.

În 1906 Dreyfus a fost reprimit în armată, şi promovat la rangul de maior. Picquart a fost reabilitat, şi făcut general de brigadă, iar după doi ani devine ministru de război.

Nici cele patru procese de la Moscova nu au fost mai puţin spectaculoase, pentru că verdictele se ştiau înaintea începerii judecăţii, ca în cazul concursurilor aranjate în care numele câştigătorului este pe buzele tuturor înainte de validarea rezultatelor. Oponenţii lui Stalin au fost acuzaţi de conspiraţie împotriva URSS, de tentative de asasinare a liderilor sovietici, de încercări de dezmembrare a statului şi de restaurare a capitalismului.

Procesele au dat impresia de corectitudine deoarece occidentali au avut acces în sala de judecată, încadrările juridice erau în conformitate cu Codul Penal Sovietic, iar acuzaţii îşi mărturiseau public vina, în faţa completului de judecată. Lucrul care se omitea şi care a fost dezvăluit mult mai târziu se referea la metodele psihopolitice barbare, prin care victimele erau silite să recunoască acuzaţiile.

 Psihopolitica este „arta şi ştiinţa de a revendica şi de a menţine dominaţia necesară asupra gândirii şi loialităţii indivizilor, a funcţionarilor, a slujbaşilor de tot felul şi a maselor populare”, deviza psihopoliticianului fiind: „Dacă vreţi să fiţi ascultaţi, nu faceţi nici un fel de compromis cu umanitatea. Dacă vreţi supunere, faceţi-i pe oameni să înţeleagă că nu cunoaşteţi mila.”[4]

 Primul proces a fost procesul celor 16, desfăşurându-se în august, 1936, principalii acuzaţi fiind Grigori Zinoviev şi Lev Kamenev, doi dintre cei mai importanţi conducători ai partidului bolşevic. Acuzaţii declaraţi vinovaţi au fost declaraţi vinovaţi şi executaţi.

Al doilea proces a avut loc în ianuarie, 1937, fiind cunoscut şi sub numele de procesul celor 17 lideri de partid. 13 au fost executaţi prin împuşcare, iar patru condamnaţi la muncă silnică, dar nu s-au mai întors din lagăre.

Procesul Blocului celor de dreapta a avut 21 de acuzaţi şi s-a desfăşurat în martie, 1938. Acuzaţii principali au fost executaţi, ceilalţi au murit în lagărele de muncă.

 Al patrulea proces a fost secret, un grup de generali ai armatei roşii fiind judecaţi în iunie, 1937 de către un tribunal militar.

Umanitatea ar trebui să înveţe din aceste greşeli. La nivel internaţional au existat procese ruşinoase, ulterior acuzaţii fiind reabilitaţi sau nu. Ceea ce intrigă sunt aspectele referitoare la fabricarea unor dovezi şi la obţinerea recunoasterii vinovăţiei prin tortură.

 De pildă, acuzaţii sovietici erau conectaţi la şocuri electrice înainte de judecată, bătuţi crunt şi drogaţi. În numele puterii politice s-a ucis fizic şi moral, demnitatea opozanţilor fiind călcată în picioare. Torţionarul nu realizează niciodată faptul că el este cel mai înjosit prin tratamentul inuman pe care îl aplică şi nu victima sa. Într-o etică internaţională ar trebui să se interzică pentru totdeauna prezenţa pe scena politică a partidelor sau a forţelor care au torturat, împunându-şi doctrinele cu pumnul de fier şi consolidându-şi puterea prin suprimarea opozanţilor.

 Nici atacurile verbale din campaniile electorale, manipularea cetăţenilor şi utilizarea învrăjbitorilor profesionişti nu sunt metode corecte, dar să ucizi pentru a conduce devine incompatibil cu calitatea de om, pentru că nu se admite decât uciderea în legitimă apărare dovedită cu probe concrete.

În orice domeniu al activităţii umane, comunicatorul etic va uza de întreaga sa înţelepciune pentru a modela vorbitorul maleabil, în sensul de a-şi filtra mesajele. Responsabilitatea privind schimbul de mesaje revine atât emiţătorului, cât şi receptorului. Putem opri în modul cel mai elegant o discuţie care nu ne este utilă, ba mai mult de atât ne şi răneşte. Parabola referitoare la testul lui Socrate ne scuteşte de multe neplăceri şi clarifică toate caracteristicile adevărului.

Se spune că înţeleptul filozof se afla pe stradă şi a văzut o cunoştinţă alergând spre el. Când au ajuns faţă în faţă, interlocutorul i s-a adresat, zicând:” Socrate, ştii ce am auzit despre unul dintre studenţii tăi?”

Nici curiozitatea firească a fiecărui om nu l-a determinat pe Socrate să îşi îndemne partenerul de dialog să spună vrute şi nevrute. Filozoful i-a propus următorul lucru: „Stai o clipă! Înainte de a continua, hai să facem „testul celor trei”” Să evaluăm împreună ce vrei să îmi spui despre studentul meu. Nu rosti vorbe pe care le poţi regreta, ci mai întâi fă testul adevărului. Eşti sigur că este adevărat ceea ce ai să-mi spui despre el?”

Evident că „binevoitorul” nu era sigur. În viaţa de zi cu zi, anumiţi oameni au o plăcere să transmită zvonuri neverificate despre semenii lor.

„Deci nu eşti sigur dacă ceea ce vrei să îmi spui este adevărat sau nu, a continuat Socrate. Atunci să trecem la „testul binelui”. Ceea ce vrei să îmi spui despre studentul meu este de bine?” Emiţătorii din epoca noastră s-au învăţat să asculte cu plăcere lucruri rele despre alţii. Filozoful refuză să participe la o discuţie neprincipială despre unul din apropiaţii săi. Comunicarea verbală a degenerat pentru că în loc de refuz, receptorul stimulează emiţătorul să critice, să judece, să pună etichete, să bârfească.

„Binevoitorul” s-a văzut din nou obligat să recunoască faptul că nu avea ceva bun de spus despre studentul în discuţie. Cu răbdare, Socrate i-a explicat: „Vrei să îmi spui ceva de rău despre studentul meu şi nici măcar nu eşti sigur că lucrul acesta este adevărat. Atunci să facem ultimul test: „al utilităţii”. Ceea ce intenţionezi să îmi spui despre studentul meu îmi va fi de folos?” Cel care îl abordase pe marele filozof s-a înroşit, a spus:”Nu, dimpotrivă” şi a plecat. Se spune că în acest fel, Socrate nu a aflat niciodată că soţia îl înşeală cu cel mai apropiat student al său.

Dacă în viaţa cotidiană aceste teste se pot face şi sunt valabile, în justiţie, testul binelui este exclus. Cu toate acestea în anumite procese asistăm la o adevărată hărţuire a martorilor sau chiar a victimelor. De pildă victimele violurilor sunt întotdeauna întrebate în mod sentenţios: „Nu aţi fost îmbrăcată provocator în ziua aceea? Prin atitudinea dumneavoastră nu aţi contribuit la fapta comisă de agresor?”

Din cauza acestor aspecte nedorite multe victime renunţă să mai depună plângere împotriva violatorilor. Există o mentalitate bolnavă la nivelul societăţii, de cele mai multe ori persoanele violate sunt considerate uşuratice. Indiferent cum s-ar îmbrăca şi ce gesturi ar face cineva, nimeni nu-l îndreptăţeşte pe cel care trece peste voinţa acelei persoane şi o violează.

De cele mai multe ori audierile victimelor unui viol decurg în aşa fel, încât induc sentimentul de vinovăţie, să nu mai vorbim de audierile presupuşilor criminali, care uneori sunt bătuţi şi obligaţi să recunoască o faptă pe care nu au comis-o.

Si în cazul furturilor avocaţii apărării conduc vânătoarea vinei victimelor, într-un mod total lipsit de etică. În şedinţele tribunalelor se aud întrebări de tipul:”De ce aţi scos portofelul în public şi v-aţi numărat banii? De ce v-aţi lăudat că aveţi bani mulţi? De ce aţi scos ostentativ banii să se vadă că sunteţi un om prosper?”

Întrebările sunt neavenite, ştiut fiind faptul că şi dacă se găseşte o sumă de bani pe stradă, legal este ca aceasta să fie predată la poliţie. La fel de forţată este şi declaraţia avocaţilor care fac exces de zel şi oricât de gravă ar fi fapta clientului lor, trâmbiţează replica:”Clientul meu este nevinovat. Totul este o înscenare murdară!”

              În procesele simple, divorţuri sau partaje, audierea martorilor duce în derizoriu tot ce a fost frumos într-o relaţie, fiind rostite public lucruri îngrozitoare, care nu ar trebui vreodată rostite. Cele mai multe răni se produc în acest mod, de aceea şi adevărul juridic ar trebui condus către decenţă. De dragul adevărului nu putem admite detalii ruşinoase, amănunte stânjenitoare, tot ceea ce indică degradarea fiinţei umane.

Lucrul cel mai grav este că Pavel Coruţ apreciază corect în lucrarea „Să vii ca o părere”: „Adevărul? Ce este adevărul? În lumea asta, adevărul este o marfă. Îl cumpără cine are bani ori poziţii sociale. Fiecare om are un sipet de false adevăruri.”

Este mai scuzabilă o eroare judiciară involuntară, decât vinderea adevărului juridic, sau, mai bine zis, vinderea serviciilor care au ca obiectiv reconstituirea adevărului.

În general în faţa organelor abilitate să ancheteze, martorii care nu sunt obişnuiţi să facă declaraţii publice se inhibă, se încurcă în date, devin confuzi în detalii, purtându-se mai firesc cei versaţi, deveniţi „martori profesionişti”.

---

[1]  Rebreanu, Liviu „Ciuleandra”, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 1990, p.39

[2]  Ibidem

[3]  Mălăncioiu, Ileana „Crimă şi moralitate - Eseuri şi publicistică”, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.5

[4]  Grossu, Sergiu „În adâncul abisului”, Fundaţia Academia Civică, 2004, p.16.