Despre moarte, povestire în 3D

Uliţa ce  urcă pieptul dealului pare pustie. Deşi a fost la toţi morţii, stând într-un colţ să analizeze cum au venit îmbrăcaţi oamenii, ce vorbe spun ai casei, cum îl bocesc copiii, iar la momentul potrivit a tras giulgiul să vadă dacă sunt făcuţi pantofii mortului şi dacă sunt noi, pe ea au încuiat-o două nopţii, fiindcă nu s-a obosit nimeni străin să piardă ultimele orele de somn stând în cameră cu un cadavru care a început să miroasă.

Astăzi s-a înnorat. Cancerul a chinuit-o atât de tare, încât nu cred că-i pare rău, după cum se spune, dar vine toamna cea nemiloasă, cu ceaţă, cu ploi, cu frunze uscate...Ea pleacă spre necunoscut.

-          Nu-mi plângeţi de milă! Toată viaţa am fost condamnată la locul de muncă, în sfârşit am şi eu vacanţă! Vacă, grădini, 60 de păsări, casa curată, nu se ţin aşa uşor la 71 de ani! Am crescut copilul alteia pentru care m-am sacrificat, iar el spunea ieri tuturor că nu las nimic în urmă. Păcat că nu vreţi să mă auziţi!

O mână de oameni se adună pentru înmormântare. Patru coroane din plastic, una din crizanteme zdrenţuite, o mână de flori. În curte stau 20 de oameni, ea singură pe masă, în cameră.

-          Vezi? Spuneai de mine că mă duceam să spionez la morţi, dar tu, scriitoarea lui Peşte, ce faci? Îmi numeri coroanele şi oamenii care au venit să mă ducă la groapă, de parcă asta m-ar interesa pe mine acum...Aşa, oameni buni! Înfigeţi mâna în biscuiţi săraţi, mâncaţi fursecuri, beţi, că nu vă costă nimic! Uitaţi-vă bine la leşul acesta care miroase îngrozitor şi care m-a chinuit până în ultima clipă! Şi voi veţi ajunge la fel. Mă arătaţi cu degetul că mai intram şi eu pe vâlcele cu Neluţu când lucram la colectiv. Bărbatul meu nu avea nicio pretenţie, iar voi m-aţi fi dat afară din comună dacă aţi fi putut. Ruşine să vă fie! Toţi faceţi la fel, dar vă ascundeţi, lupi moralişti! V-aţi uitat în toate părţile să nu vă vadă nimeni când intraţi cu cineva străin într-un loc, iar pe mine mă sfâşiaţi fiindcă am fost mai puţin prevăzătoare!

Marcel anunţă că doreşte să  citească un necrolog. Un bătrânel uscat şi mic la minte, cere să vadă el ce a scris despre moartă:

-          Nu se cade să o lăudăm excesiv, nici să spunem lucruri neadevărate, că lumea ştie, spune important în timp ce îşi aşază ochelarii pe nas!

-          Am o poftă nebună să te dau afară din curte, chiar dacă aţi venit puţini şi vă va număra lumea pe drum! Nici moartă nu vrei să fiu lăudată, măi papă-lapte? După umila ta părere, Dumnezeu mă aruncă în fundul Iadului acum. Ce să-ţi spus! Aşa înţelepciune mai rar, mă mir că nu-ţi face capul explozie!

În curte, îmbrăcată în doliu marţial intră Nora, nepoata care lucrează în Italia. I-a trimis ieri o coroană, iar astăzi a trecut şi i-a dat grijă sorei mari să nu mai vină cu capul descoperit la mort, că o bârfeşte lumea. Muncă în zadar, deoarece încăpăţânata nu stătuse degeaba cu bigudiurile în cap.

-          Ai venit, neruşinato?Ia-ţi dracului coroana înapoi, că mi-ai făcut numai rele! Ţi s-a părut că stăpânesc o grădină prea mare şi m-ai dat în judecată intrând în spatele casei peste mine, deşi de patru ani partea ta de teren a rămas nelucrată. Am vechime la tribunal din cauza ta. De ce nu mă aude nimeni? De ce nu iese piaza asta rea din curtea mea? Costel mă plânge sincer, în hohote. Nu mai are la cine se împrumuta. El şi cei care m-au ajutat la muncă plâng mai mult decât băiatul meu vitreg! Şi ăştia întârzie. Vreau să mă văd mai repede în pământ lângă omul meu. Eu l-am îngrijit, iar dacă m-am iubit cu altul nu s-a făcut gaură în cer. Bine că se vor îmbarca toţi în maşini, să nu se mai uite tot satul la câţiva bărzăuni care vin după mine! Ruşine, ruşine să le fie! La câţi morţi am fost eu! A, cei după care am fost au murit! Acum îmi dau seama. La înmormântare nu este ca la nuntă! Până la urmă, înmormântarea tot se va face!

A sosit timpul. Oamenii importanţi au venit, moarta va fi scoasă pe masă în curte, se va face slujba, apoi plecarea spre cele veşnice. Băiatul plânge cu sughiţuri. Cineva spune să se aducă oţetul.

-          Nu vă alarmaţi, oameni buni, că nu leşină! Păcat că nu mai are cine-i creşte porcul şi viţelul, iar găinile şi raţele va trebui să le taie! Lixandre, mamă, nu juca teatru prost! Până acum ai glumit cu oamenii, ai mâncat cu ei...Dacă mă uit bine, eu plec pe ultimul drum înconjurată de străin. Rudele mele nu au fost anunţate sau nu au vrut să vină!

-          Oameni buni, puneţi-i capacul, spune sora cea mare a Norei!

-          Mulţumesc! Te-ai gândit bine, dragă şi-aşa au spus toţi că sunt de nerecunoscut, slabă, verde, cu nasul mare şi miros îngrozitor. Dar sufletului meu nu-i puteţi pune capacul. Bine că ai încetat, Lixandre că erai penibil! Costele, vezi că ai probleme, ai plâns prea mult, ajunge! Nu am mai avut timp să-ţi las ceva, deşi văd acum că ai fi meritat. Doar tu mângâi capacul rece şi lucios şi vorbeşti cu mine! Eu zic să plecăm, oameni buni! Vă rog să nu claxonaţi prea mult, că nu-mi place circul, fie el chiar şi la înmormântare. Până la urmă este mai bine să pleci discret. Într-un sfert de oră suntem la cimitir, în altul va fi pământ peste mine! Marcele, a fost frumos necrologul. Te-ai descurcat mai bine ca pastorul care a vorbit despre rugăciune la înmormântare. Drept   este că ai alergat mult pentru mine şi îţi mulţumesc. Sper ca şi la înmormântarea ta să fie cineva activ şi energic...Eşti un tată bun, şi pentru copilul tău şi pentru copilul altuia, pe care-l creşti! Ţi-a făcut mai multe probleme copilul cel străin, iar tu ai grijă mare şi de copii lui acum. Când se îmbolnăvesc îi duci cu maşina la spital, le iei medicamente din banii tăi, îi aprovizionezi cu tot ce le trebuie. Oameni buni, iubiţi, distraţi-vă, faceţi ordine în viaţă, că moartea tot vine! Nici haine elegante nu am avut, nici de plimbat nu m-am plimbat, am muncit ca robul pe dealurile astea!

-          Nu i-am făcut niciun pod din scânduri mamei, îi explică Lixandru unei bătrâne.

-          La ce-mi trebuie pod? Am intrat deja în putrefacţie. Vreau să plecaţi acasă şi să mă lăsaţi liniştită!

-          Uitaţi-vă, lume bună, pantofii lui tata sunt întregi şi fâşii din costumul de haine! Dinţii la fel.

-          Măi, Lixandre, dantura lui bună stă în pământ, iar eu am dat o căciulă de bani şi am stat ore întregi să mă chinuiască dentistul, să am şi eu dinţi, spune Marcel. Dreptate-i asta?

-          Vedeţi, lume bună, lui tată-su i-a făcut pod din scânduri de stejar, iar mie nu! Tot mamă vitregă mă consideră şi în ultimul ceas. Dar nu are importanţă. Nu vă faceţi pod! Este oribil să găseşti crâmpeie dintr-un om, să nu putrezească omogen! Nu vreau să mai găsiţi nimic din trupul meu! Bateţi capacul în cuie! Sufletul a scăpat, a zburat, s-a mântuit.

-          Măcar de-şi mântuia sufletul, spune cel care a cenzurat necrologul. Dar a făcut de toate şi nu cred că o primeşte Dumnezeu!

-          Măi, nenorocitule, ce păcat că nu pot să mai scot limba la tine şi să-ţi arăt un semn! Ce-ţi pasă ţie ce am făcut şi cum am trăit? De ce te bagi între mine şi Dumnezeu? Hai, Costele, fii bărbat! Nu poţi să stai toată noaptea cu mine. Îmi pare rău că nu am nimic să-ţi dau! Ai fi meritat să-ţi dau tot ce am avut, că tu m-ai plâns sincer! Ce muzică sinistră! Bolovani peste cutia din lemn, într-o groapă...Vă mulţumesc că aţi venit, oameni buni! Sper că aţi învăţat de la mine lecţia vieţii, că nu vă veţi irosi clipele efemere de fericire, că vă veţi uita în toate părţile când intraţi cu un bărbat străin pe vâlcele şi că nu vă veţi băga niciodată între Dumnezeu şi sufletul pe care Acesta îl iartă după ce îl judecă!!!

a36a972b

Oameni care se deplasează în direcția morții

Pe unii moartea îi atrage ca un magnet. Se deplasează cu viteză în direcția ei, încalcă legile supraviețuirii cu nonșalanță, apoi pretind ca semenii să facă minuni supranaturale pentru a-i scăpa din ghearele morții în întâmpinarea căreia s-au dus cu brațele deschise. Orice om, oricât ar fi de neînsemnat, cum sunt și eu, are responsabilități față de părinții care l-au adus pe lume și l-au crescut cu sacrificii, față de familie, față de prietenii care cred și investesc în el, față de animalele care-l iubesc necondiționat, față de Dumnezeu, Care l-a investit cu un rol!
Se înțelege că trebuie să dovedim responsabilitate maximă față de viețile noastre pentru că sunt unice și irepetabile.
Dar am văzut salvamarii patrulând pe țărmuri și încăpățânarea unora de a se avânta în valurile furioase ale mării, iar lucrul acesta m-a contrariat.
Să fie mai prevăzător cineva străin cu propria ta viață, iar tu să te pui în pericol în mod voit?! În zadar atenționau oamenii aflați în slujba vieții pe aventurierii care se lăsau pradă pericolului, adulții
iresponsabili se purtau ca niște copii, pândeau salvamarii să se îndepărteze, apoi se lăsau duși de valuri...
Să te faci remarcat prin expunerea la pericole este deplasat! Să expui riscului alte vieți, care nu te pot abandona apei nemiloase în numele umanității, este nedrept! Atunci de ce te-ai mai dus la mare, dacă ții să fii adus acasă în patru scânduri???

Examene, examene

Fiecare dintre noi a picat un examen al vieții, important sau lipsit de importanță...Când te confrunți cu eșecul ai impresia că ești ultimul om, că nu valorezi nimic, iar societatea te-a scos undeva la periferie. Lucrul acesta se întâmplă din cauza mentalității care etichetează superficial: ”Nu știe nimic! Este un...”
Am avut câteva eșecuri în viață, iar admiterea în facultate a reprezentat pentru mine o piatră de încercare în comunism. Se mergea pe litera cărții, iar eu aveam oroare de tocit și de reproducere mecanică!
Rudele și vecinii care nu dăduseră un examen în viața lor s-au grăbit să mă eticheteze. Îmi spuneau în față ce consideră despre modul în care pierd timpul și cheltuiesc banii părinților...
Peste ani, cineva care mă iubea mă ridica în ședințe să mă critice pentru rezultatele elevilor mei și lua cu lupa notele puse de mine la clasă și făcea diferența cu notele de la examene, de parcă eu i-aș fi ascultat pe copii trei ore pentru o notă, cum se face la probele scrise. În plus, nota la examen depinde de dispoziția celui care îl susține în acea zi (dacă îl doare capul sau o măsea, adio concentrare!), de modul în care își dozează emoțiile, de felul în care îi plac sau nu subiectele.
În sfârșit, pierdem ani din viață murind de grija altora care au suferit un eșec, în loc să le fim alături sau să ne vedem de lucrurile noastre constructive! După ce am picat un examen, jelim săptămână întregi, deși ar trebui să ne pregătim pentru următorul!
Cât suntem în viață, avem posibilitatea de a repeta un examen până când îl vom lua! Suntem vii, reușiți sau picați și lucrul acesta este cel mai important! Altfel...doar moartea ne scapă de examene, viața ne supune la fel de fel de probe!

Matrimoniale (povestire de la un caz real)

Motto: ”Râsul-plânsul”

Matrimoniale

Trebuia să se însoare, să-i demonstreze fostei neveste, care era cât o batoză că-l mai ia altcineva în afară de Dracul. Dacă ea, care avea suta de kilograme își găsise un amant, el de ce să nu-și găsească o creștină?

Ochii îi alunecau în neștire pe anunțurile de la matrimoniale, până găsi ceea ce căuta: ”Tânără intelectuală, stilată, frumoasă, față expresivă,  iubitoare de animale, fără obligație doresc căsătorie pentru o viață. Rog aventurierii să se abțină!” Dacă exclude aventurile, asta nu-l va arunca iarna în stradă cu bagaj cu tot. Dacă iubește animalele înseamnă că are suflet bun. În privința intelectualității, dădea lovitura! El, zidar, cu opt clase să ia ingineră sau profesoară era ceva! Ar fi crăpat de ciudă fosta nevastă, care tot la nivelul gimnaziului se oprise, deși când vindea ciorapi în piață le spunea colegilor că a dat la facultate și a renunțat din cauza măritișului.

Oricum nu trebuia să se zgârcească. Se impunea să facă impresie de la prima întâlnire, așa că luă un buchet imens de flori, de câteva sute de mii, prăjituri și o cutie uriașă de bomboane de ciocolată. Avea intenții serioase și nu i-ar fi convenit să scape o așa partidă din mână, dar nu se cădea să se ducă de prima dată cu inelul de logodnă! ”Doamne și dacă este elegantă, suplă și frumoasă, o să crape de ciudă ardeiul ăla umplut de nevastă-sa!”

Cu emoție caută adresa, întreabă. I-a amorțit mâna pe buchetul de flori, iar în scara blocului câțiva oameni au bufnit în râs când el i-a întrebat unde se află apartamentul 10. ”Doar n-o fi vreo prostituată, îl săgetă un gând?”

Își pusese atâta speranță în acel anunț matrimonial, încât îi tremurau picioarele de emoție când apăsă pe sonerie. Îi deschise o doamnă la 50 de ani, cu gura ușor strâmbă de la o paralizie recentă, iar în spatele ei auzi un cor de miorlăituri pe cel puțin 15 voci.

Ea se ridică pe vârful picioarelor și-l sărută pe gură, deși tocmai mâncase usturoi, în timp ce el aștepta să iasă vreo fată frumoasă din baie, bucătărie sau din dormitorul alăturat...

-          Te așteptam, dragule! Se vede că ai intenții serioase. Poftește în sufragerie!

În casă mirosea înțepător a urină, iar peste tot plutea păr de pisică. Ea mergea ușor șchiopătând, avea o mână moale, iar gura i se strâmba de câte ori îi vorbea cu patimă de viitoarea lor căsătorie.

-          Să te servesc cu ceva!

Îi aduse o bucată de tort acru, iar trei pisici săriră pe masă, înainte de a lua el farfurie și își băgaseră botițurile în desertul lui.

-          Pisicile sunt curate, să nu-ți fie silă, dragule! Dacă ai inimă bună și ți-e drag de mine, mă accepți cu ele. Am 15 și sper să ajung la 20.

Pe el îl amețise deja mirosul de urină de feline și se gândea să nu-i intre în haine. Dorea să plece cât mai repede, deși nu știa ce avea să facă după: să râdă în hohote de propria-i prostie sau să-și plângă de milă!

-          Să-mi lași și mie adresa ta, numărul de telefon, numerele de telefon a două-trei rude și ale prietenilor, să iau referințe despre tine! Am să vin peste tine inopinat, să văd ești bărbat serios!

-          Îmi placi mult, minți el ca să scape! Voi reveni mâine, dar acum trebuie să plec. Îmi este foarte rău!

La ieșirea din bloc o luă la fugă ca un nebun. Se opri la strada din colț să vomite și să vadă dacă-l urmărește cineva. În aceeași zi renunță la numărul de telefon de pe care o sunase și jură că nu mai caută anunțuri la matrimoniale în viața lui. Ce ar fi râs fosta nevastă să-l vadă la braț cu una cu gura strâmbă prin oraș, însoțiți de o ceată de pisici și mirosind de la o poștă a urină de felină!

Zâmbetul cald al verii

Gândurile sunt sinteze de sentimente, vârste, amintiri și anotimpuri. Ne zâmbește larg, sincer și cald vara. Ne facem timp să ne bucurăm de vișine, căpsuni, zmeură, cireșe, caise și piersici? Nu știm ce pierdem când preferăm monitorul teiului înflorit care-și scutură peste creștetele noastre polenul de aur și ne pulverizează spre nări parfum scump. Totul este multicolor în jur, hainele ne sunt ușoare, trupurile nu ne tremură zgribulite de vânturi, geruri și ploi, dar nemulțumirea a devenit lege supremă pentru omul care primește totul, fără să facă nimic. Pentru aer, pentru soare, pentru peisajele de vis nu plătim nimic. Răsplătim gratuitatea supremă cu nemulțumirea neîmblânzită...
Ar fi frumos să ne pierdem în păduri, să alergăm prin munți, să ne jucâm prin pârâuri de cleștar și să uităm de dușmănii vechi, de facturi, de orgolii, de răzvrătiri! Altfel vom irosi o vară și încă o vară și iar o vară...la nesfârșit!

Simplitate comportamentală înseamnă eleganță socială

Tot ce este simplu este elegant în sensul deplin al cuvântului, de aceea simplitatea comportamentală reprezintă eleganță socială fără cusur! Ce înseamnă simplitate comportamentală? Să nu întârzii, chiar dacă ești director, să nu-ți lași colegii de serviciu, chiar dacă sunt măturători, să aștepte la ușa ta și să țipi la ei pe culoare, să vadă lumea cât de important ești.
Simplitatea te va învăța să spui: ”Te rog!”și ”Mulțumesc!” chiar și unui copil când circumstanțele o impun. Simplitate înseamnă  să știu să primesc cu bucurie o floare simplă, un carton pictat, orice nimic cumpărat de cineva cu dragoste pentru mine și să nu pun niciodată în dificultate pe nimeni. Am văzut oameni sofisticați care stabilesc limitele de sus ale cadourilor cu care subalternii își pot cumpăra bunăvoința lor și m-am gândit cât de grosieri pot fi ca oameni! Am văzut indivizi care nu negociază niciodată, fiind învățați de mici să dicteze și bat din picior, fărăr argumente spunând: ”Vei face asta fiindcă așa vreau eu! Ai înțeles?”
Și m-am gândit profund ce chip hidos se ascunde sub masca sofisticării!

Avea vecina o fată...

Avea vecina o fată

Unii spun că vecina, tanti Stela a fost frumoasă. Acum s-a cocoșat, este slabă de o bate vântul, iar de pe fața zbârcită ca un posmag doar ochii negri îți atrag atenția. Singura ei mândrie este fata, cocoană de oraș, care-i ia pensia și-i lasă bani în casă mărunțișul care i-ar rupe căptușeala buzunarelor. Pâine îi aduce ea, o dată la o săptămână, ”dacă se usucă până atunci, cu atât mai bine, mănâncă baba mai puțin înmuiată în apă sau cu puțin ceai, că plantele și apa nu costă bani. Câinelui să-i dea tărâțe cu apă”.

Când pleacă fata, vecina mea stă pe cealaltă parte a drumului cu ochii în lacrimi, să-i spună când vine autobuzul, dar doamnei îi este rușine cu ea jumătate băgată în cizmele de cauciuc, încât, în loc să-i fie milă, o izgonește mai rău ca pe un câine:

-          Pleacă acasă, n-auzi?

Când vine doamna de la oraș, vecina aleargă tot satul să caute oameni să-i facă pârtie și să-i ducă bagajele din drum în casă, ”Să nu se cocoșeze copilul!”. Dacă cineva nu poate să-și respecte promisiunea, se supără și-i reproșează:

-          Tocmai acum te-ai găsit să te îmbolnăvești când s-o ajuți pe fata mea la prașilă?

În ceea ce o privește, mai bine se face una cu pământul, decât să-și murdărească fata unghiile. Ridică sacii plini cu prume și cade prin curte, prășește stând pe vine și culege prune cu scăunelul după ea. Acum tanti Stela zace. Abia mai murmură ceva imperceptibil, în timp ce fata ei le spune vecinilor:

-          Îmi pare rău, eu am bărbatul paralizat, nu pot să stau cu ea! O încui și plec.

Vecinii se oferă să o vegheze cu rândul. Stau Violeta și copiii ei cinci ore, vin Gruia cu băieții lui alte cinci. Numai că este un meci important de box, iar Gruia întârzie. Violeta îi trimite vorbă că i-a trecut rândul:

-          Să se termine meciul și vin, ai răbdare, că nu-i baba mea!

 Deși era baba cuiva și vine timpul când bătrânul trebuie să aibă siguranța că aparține cuiva,  vecina a murit cu străinii care i-au fost aproape în clipa morții. Când a venit doamna de la oraș, să o vadă moartă și să o pregătească pentru ultimul drum a pus pe Mihai să-i scoată cerceii de aur din urechi:

-          Eu i-aș lăsa, dar cum te naști așa trebuie să pleci, a explicat ea!

Scârbit de atitudinea sa, băiatul a declarat că nu pune nici mort mâinile pe urechile moartei. Mai târziu, fiica vecinei a stins toate luminile, să nu mai consume curent, a izgonit cei trei-patru oameni de la priveghi la casele lor și a început să facă inventarul. Noi am crezut că a vrut să rămână singură cu moarta să-i ceară iertare pentru modul cum a tratat-o cât a fost bolnavă, dar ea avea alte socoteli, așa că a început să urle prin curte:

-          Mamă, mamă, la ce cheltuieli mă bagi pe mine tu, mamă! Nu lași nimic în urma ta. Uită-te și tu: cizmele găurite, o grămadă de zdrențe rupte, becuri arse. Nici de pomană nu pot să dau ce ai purtat tu!

Bătrâna se îndreptase frumos în coșciug și se alungise:

-          Și ce te-ai îndreptata așa? Doar nu te duci la măritat! Ar fi culmea obrăzniciei să nu încapi în sicriu și să fiu nevoită să-și cumpăr altul! Popa te place și cocoșată așa, să știi!

Povestire de la o întâmplare reală

O coroană pentru coana Elisabeta

Domnilor, sunt un nenorocit! Muncesc în Norvegia de ani de zile și fac praf toată strânsurica mea într-o săptămână de ședere în România. Stau așa beat într-un bar din Capitală, iar lacrimile îmi țâșnesc pe obraz ca o fântână arteziană. A murit tata, iar eu nu i-am dus o floare, o coroană, domnule…

Dracu l-a pus să se-nsoare a doua oară? Mi-a fost și mie ciudă, să o lase pe mama și să ia o parașută din Focșani! Ei, dar îl fac eu să-i pară rău. Am să-i cumpăr o coroană din crini și i-o duc la mormânt, să vadă că nu am suflet de câine.

Dar unde-i îngropat tata? Nu-i nimic, mă duc cu coroana la parașută, iar ea va merge cu mine crăpând de ciudă că ei nu-i va pune nimeni pe mormânt așa mândrețe de coroană!

Și uite așa, cum eu ce promit la beție fac la trezire, a doua zi plec la Focșani. Florăria am selectat-o de pe net și i-am repetat florăresei:

-         Vreau o coroană imensă din crini naturali pentru tata! Să vadă ce copil a făcut!

I-am simțit invidia în priviri. A strâns ușor din buze. Poate și pentru că sunt bărbat bine și sufletist, iar ea avea verighetă. Un bărbat care duce tatălui la mormânt o coroană scumpă, va duce cu siguranță și nevestei! I-am citit gândurile, domnule…

Ce operă de artă a ieșit din mâna ei! Am luat coroana, am pus-o sus pe mașină, să admire toată lumea minunăția pe care i-a duceam eu lu’ tata. Când am ajuns la blocul fostei neveste, am dat-o jos și m-am dus cu ea la ușa apartamentului. Am sunat, am ciocănit, am strigat, deși pe vizor s-a uitat cineva, ușa aceea nu s-a deschis și s-a dus dracu’fericirea lu’ tata! Ce s-ar mai fi mândrit el la ceilalți morți cu coroana de la fi-su!

Am plecat năuc spre cimitir, că nu se cădea să mă întorc cu coroana în București sau să arunc la gunoi o căciulă de bani.

Cum moștenesc genialitatea de la mama, în cimitir am avut  revelația: fosta nevastă a tatălui meu nu mi-a deschis fiindcă o fi zis că i-am dus ei de vie o coroană. N-o să vadă ea nimic de la mine, în vecii vecilor!

Mă uit la zecile de cruci, unele mâncate de carii, altele din marmură și văd pe o cruce albă un chip frumos și un nume: Elisabeta.

Ca un băiat gentil, îmi iau șapca de pe cap, fac o reverență și mă prezint:

-         Sunt eu, coană Elisabeto! Am vrut să-i duc o coroană nenorocitului de tata, dar cum nu-l găsesc nici mort, ia-o dumneata și bucură-te!

Am plecat din cimitir covârșit de gestul nobil pe care l-am făcut, iar până la București am întrebat-o pe coana Elisabeta:

-         Ei, nu-i așa că ți-a plăcut? Ce zici de un așa bărbat care este galant și cu doamnele moarte?

Doamne, înțelepțește-mă, Te rog!

Am greșit mult în viață, dar acum este puțin mai bine pentru că sunt în stare să privesc retrospectiv și să recunosc. Cel mai mult regret că, lipsită de maturitate fiind,  am râs de oamenii fără minte, m-am uitat insistent la cei care aveau un handicap, făcându-i să se simtă rău, cu  privirea i-am ironizat pe cei îmbrăcați excentric, deși nu aveam acest drept! De ce să-mi judec eu semenul, egalul? De ce să-l judec raportându-l la un moment decupat din viața lui?
Cine râde de un nebun, sănătos fiind, se află mult mai jos decât cel pe care l-a părăsit mintea!
M-am lăsat prinsă în mrejele bârfei, apoi m-a răscolit vinovăția când victima mă privea adânc în ochi.
Ce timp irosit fără rost? Și dacă mă adânceam în gânduri, aș fi fost mai câștigată...
Niciodată nu este prea târziu pentru un om, câtă vreme este viu să-și revizuiască viața.
Doamne, înțelepțește-mă, Te rog, și dă-mi puterea să revin asupra tuturor faptelor mele îndoielnice și împrumută-mi din delicatețea Ta sufletească!

Întrebare existențială

Sunt multe întrebări existențiale care ne tulbură somnul. Multe nu-și au rostul și ne otrăvesc sufletul pentru că sunt pornite din invidie sau sunt de tipul: ”Ce treabă are măgarul unde își adapă ciobanul oile?”
Am irosit mult timp din viață lăsându-mă pradă acestor interogații inutile!
”De ce colega mea de bancă a luat nota 10, când nu a răspuns mai nimic, iar tema și-a copiat-o în grabă?”
”De ce fata aceasta este atât de elegantă, fără să muncească vara în grădină ca mine și să se ducă la fân?”
”De ce se nasc unii norocoși, în familii bogate și au la dispoziție toată viața să cheltuiască strânsura străbunicilor și a bunicilor?”
Și cu cât mă aprindeam mai tare și mă simțeam mai nenorocită, cu atât lanțul întrebărilor se lungea, clipele de melancolie puneau stăpânire pe mine, alungându-mi cheful de muncă, de viață, de râs, de tot!
Crispată, mă pierdeam în zbateri inutile, iar viața mi se scurgea dureros și fără rost. Într-o zi, fiindu-I milă de mine, Dumnezeu m-a luminat!
- Ce-ți pasă de alții, m-a mustrat blând? N-ai înțeles că singura întrebare existențială  care trebuie să te frământe în orice moment este: ”Ce fac cu viața mea?” Eu ți-am dăruit viața ta, pricepi? Viață personală, nu ți-am dat în grijă viețile altora!
Atunci, am deschis ochii și am văzut macii de sânge în lanurile de aur și am înțeles că trebuie să mă bucur de imagine, fără să-mi pese de ochii care trec obosiți sau nepăsători pe lângă operele de artă ale Lui Dumnezeu.
M-am lăsat ninsă de parfumul teilor în floare, am deschis larg brațele și porțile sufletului să îmbrățișez toată frumusețea din univers și să intre în mine atâta împăcare, încât să nu îi mai judec pe alții, ci să-mi trăiesc viața la cote maxime ale frumuseții!

Trenul vieții sau trenul morții

E atât de ciudat că uneori oamenii se grăbesc să prindă trenul morții! Sunt trași de-o ață invizibilă să traverseze pe roșu, să apese demențial pedala de accelerație, încât par motivați să-și ofere morții viața de pomană. Aflați în transă,  fac pași siguri spre cimitir. Nu își oferă o clipă de liniște, mănâncă pe fugă, în picioare și-i de mirare că nu le stau dumicații în gât. Beau bidoane întregi de suc cu vopsele și substanțe chimice care le diluează chiar și intestinele, miros a alcool ca o distilărie, își transformă nările în furnale...
Pentru ei, orice dispută minoră devine bătălie crâncenă, soldată cu creșterii ale tensiunii și explozii ale sufletului. Se încruntă din orice și rostesc câte un blestem referitor la ziua în care s-au născut.
Există oamenii care-și împușcă fără milă propria viață, nefericindu-i astfel și pe cei din jurul lor. E nedemn să ne plângem de milă, chiar dacă gândul morții ne înfioară! Este criminal să ucidem în cei dragi pofta de viață fiindcă suntem veșnic nemulțumiți de ceea ce avem!
Spre gara finală a morții ne îndreptăm cu toții, dar unii aleg trenul vieții, parcurgând cu demnitate traseul, în timp ce alții aleg să moară de vii punând doliu veseliei din casele și din familiile lor!
Au existat oameni adevărați în vechime, care se îndreptau spre cea mai îngrozitoare moarte cântând sau râzând. Deși urma să fie arși de vii sau oferiți leilor înfometați îi înfruntau pe călăi râzându-le în nas! Acei oameni bravi au valorificat și ultima secundă a existenței lor pe pământ, în timp ce omul modern irosește ore, se sinucide pentru a scăpa de problemele vieții, se lamentează de soarta nefericită care i-a fost hărăzită...
Morți de vii? Aceasta este cea mai cumplită tragedie umană! Mai bine să mergem spre gara morții, destinația finală a fiecăruia cântând, bucurându-ne împărțind bunătate și bucurie celor din jur!

Coborârea în Infern

Dostoievski definea Iadul ca fiind incapacitatea omului de a iubi cu adevărat. Fără să fie un loc cu coordonate geografice unice, Infernul există oriunde: în sufletul omului veșnic nemulțumit, în casele în care cei care locuiesc sub același acoperiș trăiesc în dezbinare și se urăsc de moarte, în familiile în care domnește tirania generată de orgoliul exacerbat al unuia dintre membri, în birourile în care se zâmbește în față și se înjunghie pe la spate.
Omul alege să urce zilnic spre Rai sau să coboare în Infern. Prea multe întrebări de tipul: ”De ce nu sunt veșnic? De ce trebuie să mă duc la muncă? De ce numai eu am atâtea necazuri? De ce tipul ăsta conduce o mașină ultraluxoasă, iar eu merg pe jos, deși am învățat mai mult și mai bine decât el?” produc seismul zbuciumului sufletesc. Sub efectul acestuia temelia speranțelor se surpă, interesul pentru propria persoană și pentru îndeplinirea propriilor obiective se transformă în urmărirea și pârârea celorlalți. Omul care a coborât in Infern nu caută soluții pentru a ajunge pe culmile succesului, ci pune bețe în roate celor care muncesc.
Ciudat este și modul în care unii concep Raiul. Ioan Budai-Deleanu, în Țiganiada ni-l prezintă ca fiind un loc de huzur: mănânci și bei din belșug, apoi tragi un pui de somn.
Raiul este starea de mulțumire deplină generată de faptul că poți ajuta și te poți baza pe câțiva prieteni când ai nevoie, de faptul că meriți bucata de pâine, că ți-ai clădit o casă, că ai cea mai frumoasă grădină și un nume în domeniul pe care îl iubești, prin truda propriilor mâini și  a gândirii personale!
Deși nu înțeleg acest lucru, oportuniștii care-și clădesc bunuri pe spatele altora alunecă din locul în care s-au cocoțat nedrept, în fiecare secundă spre abisurile Iadului!

Speranța

Speranța este lingurița de zahăr pe care o adăugăm în ceașca de cafea oferită de viață, cât suntem în vizită pe acest pământ. Ea poate fi reală sau imaginară, dar cât trăim sub imperiul existenței sale, trecem mai ușor sub ploaia de gloanțe și fum, îndrăznim să ieșim din tranșee pentru o altă bătălie a vieții.
Sperând că vom ajunge într-o grădină de trandafiri sau în Rai și că vom trăi veșnic, trecem mai ușor prin Valea Plângerii, nu mai simțim spinii din picioare, cioburile din suflet, rănile de pe întreaga ființă.
Speranța este sinonimă cu visul, ea se împlinește dacă luptăm efectiv pentru atingerea obiectivelor în viață. Ea nu ți se aruncă în palmă pur și simplu ca un bănuț în mâna cerșetorului insistent.
De aceea și speranța are pericolele ei când nu se află în echilibru cu realitate:
* Nu poți să aștepți o viață sperând cu mâinile încrucișate și cu gura deschisă ca să...”pice o pară mălăiață...” !
* Îți faci singur rău atunci când speranțele tale deformeză complet realitatea și crezi că vei fi mereu tânăr, nemuritor și că vei câștiga la Loto.
* Fiind ființă rațională nu te lăsa complet pe mâna speranței ca un copil naiv!

Fericirea

Fericirea începe când Mântuitorul a înviat cu adevărat în inima ta, iar ceea ce auzi nu ți se pare o simplă poveste și nu respecți norme din teamă sau fiindcă așa face toată lumea!
Când sufletul este invadat de frumusețea din jur, când tufele de liliac înfloresc în inimă și simți parfumul florilor în sângele tău, când merii albi de floare au invadat interiorul ființei tale, experimentezi adevărata fericire!
Și mai este un secret, poate cel mai mare: să ai convingerea că nu trăiești degeaba pe lume, că există cel puțin o duzină de suflete care abia așteaptă să-ți vorbească între patru ochi, să le calci pragul și dacă se poate să nu mai pleci din casa lor!
Ne putem mântui din rutină, putem alunga invidia, ne putem debarasa de bârfă și putem scutura praful nemulțumirii ca să trăim frumos. Liliacul nu se oprește din înflorit fiindcă oameni nemiloși îi frâng crengile...

Voi, cei aflați în frunte!

Voi, cei aflați în fruntea oamenilor care au investit încredere în voi, nu-i conduceți spre abisurile morții! Este inuman și chiar dacă nu veți plăti aici, pe pământ, nu puteți scăpa nepedepsiți!
V-au așezat în fruntea lor fiindcă v-au apreciat și v-au iubit, atunci de ce să instituiți teroarea pentru disciplinarea celor care își aleg alt drum, decât cel străbătut de mulțime? Sunt indivizi care se abat căutând singurătate și intimitate. Au nevoie de umbră, au nevoie de aer, vor să se înțeleagă și să se împace cu ei...
Legea bâtei și a răzbunării crâncene și gratuite, când nimeni nu te-a rănit, nu are ce căuta între oameni!
Voi, cei aflați în frunte, de ce păstrați pășunile grase doar pentru voi și ai voștri, iar noi ne rupem dinții păscând prin prundișuri? Dacă un necunoscut se apropie de locul din față și vă simțiți amenințați, asmuțiți câinii să-i sfâșie ambiția. Locul cel mai bun îl transmiteți din tată în fiu, poate să fie și retardat urmașul dumneavoastră, dar să conducă turma, să fie deasupra tututror! Dacă zăriți undeva pe cineva mai inteligent, mai curajos, mai răzvrătit aplicați toate metodele pentru a-i toci stima de sine...
Gândiți-vă bine ce responsabilitate aveți, voi cei cărora vi s-a permis să fiți în frunte și fiți mai umani, duceți-ne și pe noi spre pășuni mai grase că ni s-au rupt dinții și ni s-au tocit gingiile!

Eternizarea frumuseții

Ne este frumusețea trupului petală imaculată de crin. Vântul puternic o smulge, purtând-o prin noroaie, soarele și grindina o ard, timpul o șifonează. Să investești totul în aspectul fizic înseamnă faliment sigur!
Vârsta și moartea nu iartă pe nimeni, îmbătrânesc deopotrivă bogatul și săracul, omul slab și omul puternic, cel mândru și cel umil, sluga și stăpânul.
Din adolescență trebuie să ne pregătim să acceptăm primul rid, primul fir de păr alb, efectele nefaste ale timpului asupra ființei noastre. Și cum nu putem să stăm cu mâinile în sân în fața morții, ideal ar fi să adunăm comori în suflet, frumuseți care să ne facă fața să radieze, chiar pătată de bătrânețe și marcată de riduri și ochii să se umple de lumină, chiar dacă s-au decolorat și nu mai văd atât de bine...
E un miracol să te pregătești pentru bătrânețe și moarte, să le aștepți și să le accepți în liniște pentru că panica și revolta amplifică zbuciumul. Nimeni nu ne-a cerut părerea când am venit în lume, nimeni nu ne va întreba dacă și când dorim să plecăm. Există un timp vital al fiecăruia, dincolo de acesta pot exista monstruozitățile...
O colegă de serviciu mărturisea: ”Când am împlinit 40 de ani, am plâns până la epuizare.”
Nu plânsese de bucurie, ci nu-și putea accepta vârsta. Dacă plângem la 20, 30, 40, 50 ce vom face la 80?
Frumusețea sufletească reprezintă imortalizarea frumuseții fără cusur! Bunătatea, altruismul, generozitatea nu se ofilesc niciodată dacă le întreținem!

DE CE CITESC

De ce citesc?

Pentru ca imaginatia trebuie hranita permanent, altfel se atrofiaza creierul si va primi doar imagini fabricate!
Pentru ca orice lectie de viata este sublima si avem nevoie de ele inainte de a ne confrunta cu probele-cheie ale existentei. Mai sunt si metafore rupte din rai, epitete sublime, personificari, descrieri feerice sau tulburatoare si plecerea de a sta la foc, cu un ceai aromat sau o cafea in fata si de a pasi pe alte taramuri, departe de lumea dezlantuita: eu, autorul, cuvintele scrise, personajele, epoca prezentata si decorurile.
Sigur ca as gasi milioane de motive pentru a-mi justifica gustul pentru lectura, dar ma voi orpi la 10:
1) cartea este un prieten de nadejde, nu te tradeaza niciodata.
2) imbogateste imaginatia
3) innobileaza vocabularul
4) tine creierul treaz
5) este un orizont cultural nelimitat
6) ma mediteaza gratuit,oferindu-mi lectii de viata
7) imi demonstreaza ca posed libertate deplina si limitele sunt doar in mintea noastra
8) imi ofera intimitatea deplina a gandurilor, trairilor
9) imi hraneste sufletul
10) ma face mai puternica fizic si spiritual

Particip la concurs

http://lumealuisim.wordpress.com/2013/04/03/concurs-pentru-bloggeri-organizat-de-libris/.

Pentru ca ador provocarile si cartile m-am decis sa particip la concursul organizat de Libris!

Dor de casă

Când suntem copii dorim să plecăm departe, în zări necunoscute, să ieșim de sub autoritatea părintească deoarece nu știm ce pierdem cu adevărat!
Este minunat să stăm la masă cu părinții, să petrecem cât mai mult timp cu frații, să ne ascultăm bunicii povestind despre vremuri apuse, cât mai are cine ne povesti...Oameni cu același sânge, legături care nu pot fi înlocuite nici de cei mai buni prieteni, nici de socrii, nici de soți, își împart cu iubire tot ce au mai scump. Familia ta te iubește necondiționat și trebuie să greșești grav ca să te abandoneze! Ei îți rămân alături, le poți împărtăși toate supărările, toate temerile, toate îndoielile.
Doar când te afli printre străini realizezi că îți este dor și de pietrele din sat și că nimeni nu te iubește așa cum te iubesc părinții, frații și surorile!

Calea mea spre fericire

Primul pas pe calea ce duce către fericire al oricărui om este acela să-și accepte limitele. Multă vreme chinurile mele sufletești au fost generate de faptul că nu sunt perfectă, că greșesc și că-i dezamăgesc pe cei din jur, uitând dezamăgirile față de mine însămi.
Al doilea pas a constat în faptul de a nu mă mai considera vinovată când aveam parte de o cupă de fericire. Fusesem educată greșit: să pun pe primul plan fericirea altora, pe mine să mă las la urmă...sau să aștept ca altcineva să se intereseze de propria mea fericire.
Numic mai greșit, pentru că nimeni nu va sta să analizeze faptul că nu ești fericit și că meriți câteva picături de mulțumire!
Poate că nu aș fi pășit niciodată în căutarea fericirii dacă nu întâlneam câțiva oameni care să-mi spună cu multă dragoste că fericirea ca și viața este pe cont propriu!

“articol participant la concursul organizat de bookuria.info si Editura Herald“.
http://www.bookuria.info/concurs-castiga-5-carti-zen-de-la-editura-herald/#comment-1100
http://www.edituraherald.ro/2013_tantra.asp

Viață de șarpe

Viață de șarpe: folosește veninul ca armă de apărare, se târăște și se ascunde pe sub pietre și prin tufișuri...
Să fii amabil cu o astfel de creatură, nici nu se pune problema. Mai devreme sau mai târziu te va ataca. Se-ncolăcește, se furișează, sare, mușcă și inoculează venin.
Te-ntrebi dacă într-o zi nu va muri înecat în propriul venin. La nevoie intră în pământ să scape, nimic nu i se pare umilitor pentru a supraviețui și atacă fără motiv.
Există omul-păianjen, omul-maimuță, omul-pește, dar cel mai periculos este omul șarpe cu chipul verde de atâta venin interior, cu rânjetul morții pe chip, făcut să linșeze pe toată lumea, de ciudă că el se târăște și trăiește în pământ! Adoră să alunece și să scape, să semene în jur moarte și teroare.

Șarpele este simbolul morții, iar omul șarpe prezent în viața ta garanția morții cu zile, de aceea să lăsăm oamenii șerpi să se încolăcească și să se devoreze între ei! Este un nonsens să fii amabil sau îngrijorat pentru astfel de oameni!

Mărțișor pentru mama

Mărțișor

Mamă, mi-ai pus în piept mărțișorul vieții

Jertfind pentru mine anii tinereții,

Tot ce a fost mai bun și-n lume frumos

Legat-ai pentru mine cu fir roș!

Iubirea ta curată mi-a răcorit privirea,

Te-ai luptat pentru mine cu toată omenirea

Să-mi fie cald, să-mi fie bine,

Să îmi faci loc spre înălțime...

Din brațele tale mi-ai făcut scară

Deși știai c-o să te doară,

M-ai susținut și m-ai cărat pe brață

Și ai trudit în fiecare dimineață.

Primește inima-mi ca mărțișor,

Izvoru-mi de tărie, împărăția mea de dor,

Ești cea mai mamă dintre mame,

Ești aripa  îngerilor!

http://proiectulmartisor.wordpress.com/2013/03/31/martisor/#comments

Părinți bătrâni

Parcă ieri mama, femeie frumoasă și ambițioasă, mă ducea de mânuță prin marile orașe, iar eu eram copleșită de tot ce știa ea să facă. Descopeream sub protecția ei elemente noi de civilizație: tramvaiul, metroul, trenul. Se interesa de vreo stradă pe care o căutam, mă ducea la facultăți și licee, îmi cumpăra cărți din librării, îmi alegea rochițe și pantofi, asortând cu grijă culorile.
Nu credeam să o văd îmbătrânind vreodată! Acum mă doare cumplit să văd cum mama, depășită de elementele civilizației, deși este o persoană foarte valoroasă, depinde de copiii ei...
I-a fost tare rău mamei: câteva nopți la rând nu a putut dormi și bătăile inimii i s-au accelerat, iar sora mea a luat-o la București să o ducă la un medic specialist. A trebuit să mă duc după ea cu trimitere de le medicul de familie și, deși fusese tratată ca o regină, când m-a văzut s-a agățat de mine: ”Ia-mă acasă! Du-mă acasă de-aici!”
Ploaia se amesteca bacovian cu stropi de ninsoare, iar mama, femeia de altădată care mă ducea de mână prin orașe, mă urma docilă ca un copil spre casă. Îi era dor de patul ei, de cățelușii care se țin după ea prin curte...
M-a cuprins o duioșie iremediabilă, iar ea continua să-mi spună:”Sunt depășită de civilizația asta. Nu știu nici să bag cartela la metrou, nici să deschid când sună cineva la interfon, nici să-i pun desene animate lui Matei pe laptop!”
Se confesa că nu știe nimic, deși știe o mulțime de lucruri pe care oamenii civilizați de astăzi le-au ratat...
Mama știe să  ne asculte, să ne aline durerea fizică sau sufletească, ne-a crescut și educat frumos, a avut grijă de gospodărie cu mâini de fier! Nu pot accepta gândul că într-o zi o voi pierde!
Va veni o zi în care civilizația ne va lăsa în urma ei cu kilometri buni, iar atunci, fie că acceptăm sau nu, va trebui să înțelegem că am îmbătrânit ireversibil,iar societatea ne scoate ușor-ușor la malurile ei, deși ne-am făcut cu prisosință datoria față de oameni...

Povestire de la o întâmplare reală

                     

                                               Un Om

Se-ntorcea în sfârșit din război, rănit în suflet de umilințele indurate pe front: se târâse prin mlaștini să-și salveze viața, făcuse pe el când a primit botezul exploziilor, ucisese oameni care nu-i făcuseră nimic și pe care îi întâlnea pentru prima dată, văzuse intestine amestecându-se în noroi, capete și picioare zburând prin aer, în lagăr străinii îi confiscaseră fără explicații ani din viață...

Trecutul, însemnat de umilințe fără margini, se estompa. Luase hotărârea să recupereze totul, și era pace, iar inima îi sălta de bucurie. O nevastă frumoasă și credincioasă îl aștepta acasă. Și-au jurat credință până la moarte, iar el nu s-a atins de vreo rusoaică, deși erau ale dracului de frumoase și ocaziile nu au lipsit. Inima lui fusese dată și luată demult. Se opri la o prăvălie și cumpăra daruri pentru soție și mamă. Le alese cu grijă, rugă să fie ambalate și le puse în ranița cu amintiri dureroase. Se visa acasă, povestindu-i Lenuței totul, în timp ce degetele măiastre ale tinerei îi mângâiau obrajii...

Cum a pus piciorul pe ulița satului, oamenii își făceau cruce zicând:

-       Noroc, Ioane! Ești viu? Ți-au făcut și pomenile ai tăi acum doi ani. Te-au declarat mort!

-       Nu puteam să mor știind că ea mă așteaptă acasă. Gândul că mi-am lăsat iubirea vieții în casa pe care o voi moșteni-o mi-a dat putere să trăiesc!

-       Revino-ți, omule! Fosta ta nevastă s-a măritat în satul vecin, așteaptă deja un plod de la altul.

Destinul îl lua la palme în public, dar luase o hătărâre: nu va blestema niciodată viața, nici nu se va lua la ceartă cu Dumnezeu. Își continuă drumul spre casă, iar după ce își îmbrățișă mama îi oferi darul cumpărat pentru ea. Aduse vorba despre nevasta lui și întrebă unde este măritată.

-       A luat un șchiop, netrebnica, gândindu-se că pe ăla nu-l va lua nimeni la război și va avea mereu bărbat în pat! Ia-ți gândul de la ea, băiatul mamei! Găsesc eu o fecioară frumoasă și cu zestre pentru tine!

-       Nu, mamă, mă duc după ea. Am înțeles că m-ați crezut mort, iar în cazul acesta nu are nicio vină.

-       Doar n-o să crești țâncul altuia! Este deja borțoasă.

-       Dacă se-ntoarce la mine va fi copilul nostru. O iubesc pe femeia aceasta, nu m-am atins de alta cât am fost plecat și nu-i voi reproșa niciodată nimic în cazul în care acceptă să vină înapoi.

-       Prost copil mai am și eu, dragul mamei, dacă te umilești în halul ăsta!

Bărbatul călit în război s-a dus să-și caute nevasta. Aceasta a plâns în brațele lui, era tare nefericită, trăind în sărăcie, cu o soacră rea și un bărbat care o altoia cu bastonul din când în când, dar nu a vrut să se întoarcă. În burtă i se contura deja pruncul care peste câteva zile urma să se nască. Ion a plecat în satul său dezlegat de jurământ.

-       Am conștiința curată că nu am înșelat-o, că am iubit-o cu toată puterea ființei mele și că nu am atins-o nici măcar cu o floare! Sunt om în floarea vârstei și trebuie să-mi întemeiez un cămin. Mă voi însura și voi avea copii pe care am să-i cresc frumos! Voi face tot ce depinde de mine pentru ca oamenii din jurul meu să fie fericiți!

După nuntă a ridicat o casă nouă din piatră și din lemn, și-a luat cai și căruță, a cumpărat o livadă și se ducea cu fructe la piață. Fosta nevastă avea acum opt copii, care fugeau prin curte murdari, dezbrăcați și flămânzi, iar el oprea de două ori la poarta ei: o dată când se ducea la piață de le lăsa fructe pe săturate, a doua oară când se întorcea, oferindu-le câte o pâine caldă și candel pentru toți. Acasă avea o nevastă și trei fete, belșugul și pacea nu lipseau, rămile războiului prindeau crustă. Moartea primei fetițe, la 12 ani l-a lovit ca un fulger, dar ca Iov nu a blestemat. A îmbrăcat-o mireasă și i-a făcut o înmormântere pe cinste, consolându-se cu ideea că mai are doi copii. Îmbrăcat în doliu și purtând barbă, când trecea prin poarta primei neveste făcea ca de obicei două popasuri, prefăcându-se obosit și lăsându-le darurile sale. Dar viața l-a biicuit din nou când a murit a doua copilă, tot la 12 ani, de parcă această vârstă era pragul morții în casa lui. Nici atunci nu a blestemat și a făcut tot ce trebuia făcut.

Prin sita vremii anii se scurgea fără milă, iar el ar fi vrut ca ultima copilă să treacă direct de la 11 la 13 ani. Aștepta cu inima strânsă verdictul celor care puteau decide, având inima îndoliată de moartea celorlalți copii.

Într-o zi târzie de toamnă, la poarta casei primei neveste a oprit o căruță. Era un semn că a venit sfârșitul lumii. Un bărbat striga cât îl țineau plămânii:

-       Vino, Lenuțo, să vezi ce am eu aici și să-mi spui dacă mai am pentru ce să trăiesc!

Copiii s-au strâns speriați în jurul căruței, iar Ion dădu la o parte un giulgiu de dantelă sub care odihnea ultima sa copilă îmbrăcată în haine de mireasă. Au plâns copiii-n cor de mila lui, el ținea capul prăbușit pe trupul inert al fiicei, Lenuța plângea mângâindu-i părul negru și ondulat ca înainte de plecarea la război.

Și-a dat seama că nu poate sta la nesfârșit cu mortul în drum și că mai avea multe de făcut și a plecat cu inima arsă să-și ducă pentru ultima dată fata acasă.

-       Războaiele vieții nu mă lasă niciodată la vatră, oftă bărbatul mânând caii spre casa aproape pustie...